În ciuda complexităţii şi a temelor mari, filosofice, pe care le abordează, Lourdes rămâne o peliculă luminoasă şi care nu-şi propune să judece lucrurile. E aproape un miracol că un film european pătrunzător şi provocator apare pe ecranele româneşti după o vară în care am fost asaltaţi doar cu oferte patetice de multiplex.
Să nu credeţi că pelicula regizoarei Jessica Hausner (autoarea hăituitorului şi atmosfericului Hotel) e unul dintre acele produse europene greu de digerat şi deprimante care se aşază deliberat la capătul opus al cinema-ului evazionist.
În fiecare an, peste un milion de pelerini vizitează oraşul Lourdes în căutarea unei minuni. Hausner se concentreză pe Christine, o femeie plăcută şi inteligentă, care e prizonieră într-un scaun cu rotile din cauza sclerozei multiple. Ea face parte dintr-un grup de pelerini cu diverse handicapuri, condus de severa şi trista Cécile (Elina Löwensohn). Dependentă de Maria, asistenta voluntară care o hrăneşte şi o îmbracă, Christine nu e o habotnică disperată, ci o persoană frustrată, dispusă să încerce şi această "ultimă soluţie", care şi-a păstrat simţul umorului şi care afişează un scepticism amuzat faţă de ritul religios.
O captivantă austeritate stilistică
Regia lui Hausner e extrem de precisă (dacă îţi iei ochii de pe ecran, poţi să pierzi acel mic gest pe care întreaga scenă e centrată). Stilul minimalist - camera fixă şi cadrele lungi - le poate părea unora auster, dar, pe măsură ce filmul progresează, devine din ce în ce mai captivant şi mai plin de suspans. Şi, atunci când întoarcerea de situaţie survine, ea nu diminuează cu nimic coerenţa sau credibilitatea poveştii.
Fără îndoială, faptul că Hausner foloseşte actori amatori cu infirmităţi reale şi filmează chiar acolo unde Sfânta Bernadette a pretins că a văzut-o pe Fecioara Maria în 1858 contribuie la un "feel" documentar. Însă cea mai mare reuşită a lui Hausner sunt personajele subtile, enigmatice şi totuşi carnale.
Filmul nu e nici condescendent, nici blasfemic, nici reverent. La fel, Christine (Sylvie Testud - senzaţională!) nu e nici pioasă, nici atee şi nici complet altruistă. Iar filmul nu e despre miracole sau credinţă, ci despre acceptarea schimbării - mai importantă e vindecarea sufletului, şi nu a trupului.
Hausner nu dă răspunsuri, ci pune întrebări neliniştoare; religia e văzută ca o speranţă pentru cei care au atât de mare nevoie de ea. Cineasta e şi sceptică, dar şi dispusă să accepte că există mistere dincolo de orice explicaţie.
Fără să judece credinciosul, Hausner atinge contradicţiile religioase şi dilemele agonizante cu scene simple, dar profund emoţionante. De ce unii suferă şi alţii nu? De ce Dumnezeu permite boala? Toate, cu o empatie şi o graţie dezarmantă şi cu tuşe de umor negru. Ochiul necruţător al cineastei surprinde aspectele vulgare ale unei instituţii care a instituţionalizat miracolul, dar găseşte o cale să arate şi foamea de religie, cu o minte tolerantă şi plină de îndoieli.