Mara Nicolescu (Jeni),
Ana Ularu (Lenuţa),
Costel Caşcaval (Gigel), Vlad Zamfirescu (Giovani), Valentin Popescu (Aurică, tatăl fetelor), Valentin Teodosiu (poliţistul din sat), Viorica Geantă (Mariţa, mătuşa fetelor), Constantin Drăgănescu (Chiţu), Emil Hoştină (Fane), Dragoş Stemate (reporterul francez), Victoria Cociaş (maica stareţă),
Alexandru Gheorghiu (Vasile, tînărul pe role), Cătălin Neamţu (Bingo), Toma Cuzin (Brusli), Antoaneta Zaharia (Mareta), Irina Dinescu (măicuţa frumoasă), Radu Zetu (Talibanu'), Ovidiu Niculescu (Barosanu'), Frosa Cercel (Fulminanta), Valentin Potrivitu (Marinică, vătaful căluşarilor), Cristina Chirilă (fata din staţia auto), Alexandru Ionescu (operator tv), Vasile Calofir (poliţistul din pădure), Papil Panduru (primarul), Eduard Paliu (Manu), Constantin Dinulescu (duhovnic mănăstire), Eugenia Bosânceanu (o bătrînă din tren), Ion Cocieru (şeful gării), Dustin Brinkley (soldatul american).
Costume: Svetlana Mihăilescu; scenografie: Mircea Ribinski; machiaj: Dana Roşeanu; sunet: Constantin Fleancu; montaj: Melania Oproiu; muzica originală: Alexandru Cristian Ionescu;
Producători: Ro De Film, Total TV, Ro Film, Imago Film, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei
producător executiv: Ion Mititelu;
director de imagine: Florin Mihăilescu
scenariul şi regia: Napoleon Helmis
Scurt sinopsis:
Italiencele este povestea a două surori dintr-un sat din Oltenia care pleacă, ilegal, la cules de căpşuni în Spania. După un an, cînd se întorc acasă, victorioase, cu un aer occidental, fetele spun că n-au mai fost în Spania, la căpşuni, ci în Italia, la struguri. Adevărul este însă altul. O comedie dramatică, cu final optimist.
De pe platou:
Italiencele a fost filmat la Mihai Bravu, Călugăreni, Gara Băneasa, Pasărea, Chirnogi, între 2 iulie şi 7 august 2003, în condiţii nu tocmai "roz": caniculă, bălţi, urzici, milioane de furnici, purici şi gîndaci.
Regizorul l-a trimis pe Toma Cuzin, interpretul lui Brusli, să se documenteze pentru rol observînd comportamentul unui tînăr fără adăpost din Piaţa Amzei zis chiar aşa: Brusli.
Svetlana Mihăilescu şi-a donat onorariul primit pentru a face costumele.
Pentru scena din gară, în care Gigel vrea să o oprească pe Jeni să plece cu Giovani, a fost închiriată o garnitură de tren care i-a costat pe producători 15 milioane de lei pe oră.
Cînd s-a filmat scena în care Jeni îl bate pe Giovani, Vlad Zamfirescu s-a speriat de sticla groasă pe care a văzut-o în mîna Marei Nicolescu. Ca urmare, întîi s-a repetat cu un cascador, care, ca să atenueze lovitura, a avut o cheie lipită pe ceafă. După toate aceste peripeţii, locul sticlei a fost luat de o bîtă.
Steagul american folosit în film a fost comandat special unui croitor. Acesta a fost nevoit să-l coasă de două ori, pentru că prima oară a greşit şi numărul steluţelor, şi pe cel al liniilor.
Regizorul a ţinut foarte tare ca actorii să vorbească în graiul oltenesc autentic. De aceea, uneori, s-au tras şi 6 duble pentru ca, în loc de pe, să se rostească pă.
În film există o scenă în care, pe degetul Anei Ularu, se aşază o buburuză. De fapt, buburuza a fost filmată în timp ce zbura de pe mîna Anei. Gărgăriţa a fost obţinută cu greu: s-au vînat mai multe exemplare care au fost, apoi, depozitate într-un borcan. Realizatorii au trebuit să aibă multă răbdare pînă cînd, în sfîrşit, una dintre ele să aibă atîta energie (fiindcă şi buburuzele suferă de căldură), încît să-şi ia zborul.
Pe cîinele Bobiţă îl cheamă în realitate Romi şi aparţine unui cuplu de dresori care l-au salvat şi îngrijit, după ce l-au găsit cînd era mic, bătut. Ana Ularu spune despre el că, deşi era dresat, nu prea a ascultat-o. Iar regizorul a preferat să-l ia într-un cadru mai larg în scena în care el trebuie să moară, ca să nu fie injectat cu un tranchilizant.
Pentru rolurile principale, regizorul şi-a dorit două actriţe cu temperamente constrastante. Pe Mara Nicolescu o ştia din Filantropica, iar pe Ana Ularu a văzut-o prima oară în gangul de la UNATC.
Scena preferată a Anei: aceea în care citeşte declaraţia. Scena preferată a Marei: momentul care urmează după ce Ana citeşte declaraţia.
O parte dintre personajele şi situaţiile din film sînt inspirate din cele întîlnite de regizor în satul său natal. O altă sursă de inspiraţie au fost filmările realizate pentru emisiunea "Prezentul simplu".
Cuvîntul regizorului:
Napoleon Helmis: Am vrut să spun o poveste, nu să fac un film
M-a interesat să spun o poveste credibilă, amuzantă şi emoţionantă, nu să fac un film în sine. Şi atunci, tot ceea ce am făcut, cu toată echipa, a mers în direcţia asta.
Cînd eşti în preajma unui debut în cinema eşti tentat să spui tot, vrei să demonstrezi şi să le spui celorlalţi tot ceea ce ştii. Capcana este că poţi să pierzi din vedere povestea. Important este ca spectatorul să plece din sală cu o poveste pe care să şi-o poată aminti.
M-am raportat tot timpul la public. Trebuia să fie un pic altceva, să-i placă povestea, să o ţină minte. Şi am încercat să găsesc forma, haina asta de comedie, chiar dacă miezul e dramatic. Filmul ăsta e dulce-amar, negru şi alb. E trist şi e vesel în acelaşi timp.
De ce povestea asta şi nu alta? Fiindcă atinge o problemă sensibilă, nu numai în România, ci în tot spaţiul balcanic. Şi nu poţi să faci un film care se vrea, totuşi, de actualitate, şi să eludezi una dintre marile probleme ale comunităţii în care trăieşti.
De ce e în forma asta? Păi cum să faci publicul să se ducă la cinema? Nu poţi să-i arăţi ce vede şi la ştiri. Fiindcă presa face asta mai bine decît tine şi, în plus, mizează pe fapte reale. Pe de altă parte, dacă vrei să ai o radiografie a timpului în care trăieşti, trebuie să te legi de întîmplările pe care le vede la ştiri. Numai că trebuie să le îndulceşti cînd i le aduci la cinematograf, să le pui într-o altă formă, care să-i placă. Să nu-l întristeze peste măsură şi, dacă se poate, să-l facă să rîdă puţin. Să nu regrete că a dat banii pe bilet. Fiindcă în fond, e un contract. Sigur că trebuie să-l faci să plece un pic pe gînduri de acolo, dar fără să-l oboseşti şi fără să-l enervezi. Filmul e artă şi divertisment. Dacă poţi să le combini pe astea două într-un mod fericit, pe înţelesul publicului, atunci cred că e bine. N-am inventat eu asta, eu doar am părăsit puţin tonul ăla pesimist, felul în care e văzută viaţa la noi.
De ce se întîmplă într-un sat din Oltenia? Fiindcă e o lume pe care o cunosc foarte bine, am trăit, m-am format acolo. Filmul vizualizează oameni şi poveşti din satul meu. Lumea satului n-am mai documentat-o, o ştiam. N-am făcut decît să o imortalizez în imagini, personaje, situaţii şi replici. Nu cunoşteam însă lumea fetelor cu un destin asemănător personajelor feminine din "Italiencele". Dar m-am întîlnit şi am stat de vorbă cu cîteva fete care visau să-şi găsească de muncă în străinătate şi care n-au ales traseul normal pentru a face asta.
Şi, de aici încolo, intervine ficţiunea. Însă ea pleacă tot timpul dintr-o realitate pe care am cunoscut-o, trăit-o, auzit-o.
Cuvîntul actorilor
Mara Nicolescu:
Miruna avea 35 de ani cînd eu aveam 27, iar Jeni, 25, cînd eu aveam 30
Nu cred că în meseria de actor trebuie să aplici forme exterioare
S-a gîndit să aducă un trainer care ştia olteneşte
Se impune o concluzie: pot face personaje de compoziţie!
Spinii care mi-au intrat în picoare, de la gleznă pînă pe coapse...
Am învăţat să merg pe scuter
Am reuşit să-i simt prezenţa, deşi eram cu spatele la el
Ana Ularu:
Cineva vine la mine şi începe să-mi pună întrebări...
Scena declaraţiei m-a impresionat din primul moment
Sunteţi foarte diferite, dar vă potriviţi perfect
Am mers la examenul de actorie cu o poezie a Marei
Mama tocmai a terminat un scurt metraj cu el şi e la fel de impresionată ca şi mine
Omul care m-a pus "pe drum" în actorie este Cătălina Buzoianu
Domnul Mihăilescu se temea că ajungem să facem un film de groază
Vlad Zamfirescu:
Iniţial, Giovani apărea doar pentru două minute
Îmi plac personajele negative şi îmi place să le fac simpatice
Mara ar fi trebuit să-mi spargă o sticlă în cap. Dar şi ciomagul a fost dureros...
Regizorul mi-a spus că trebuie să se vadă că o lovesc. Şi am dat cam tare...
Nu credeam că o să fiu în stare să termin filmul
Fugeam la rîu şi mă aşezam în apă
A trebuit să învăţ "Besame mucho"
N-am vrut să văd filmul până acum. De frică.
(interviurile complete pot fi citite în Atelier LiterNet)
Biografie Napoleon Helmis (regizor şi scenarist)
Născut în Topana, judeţul Olt. În 1996 a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Arta Regiei de Film şi Televiziune. Iar în 2002, a absolvit, la aceeaşi facultate, masteratul de Estetica filmului şi a publicităţii audiovizuale. Din 1997 este asistent universitar la catedra de regie film şi TV din UNATC.
În afară de lungmetrajul Italiencele şi scurtmetrajele de studenţie Motorine şi benzine (1994, 16 mm, 9', a/n), Sara - jurnalul lumii libere (1995, 35mm, 14', color), Lepădaţii (1996, 35 mm, 10', color), la care a semnat şi scenariul, activitatea sa profesională mai include: asistent de regie la lungmetrajul Homicide Conjugale (1997, producţie M6 şi Atlantis Film România); regizor secund la După-amiaza unui torţionar (2000, regia: Lucian Pintilie, producţie Filmex România şi Ministerul Culturii); regizor artistic al emisiunii Am întâlnit şi români fericiţi (1997-2000, MTP & Pro TV); regizor artistic al emisiunii Prezentul simplu (2000-2001, Antena 1).
Premii:
Premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul Dakino (1994, pentru Motorine şi benzine. Filmul s-a aflat, în anul următor, 1995, în selecţia finală a festivalului de film documentar de la Nyon, Elveţia);
Premiul special al juriului Festivalului Dakino (1995, pentru Sara - jurnalul lumii libere);
Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune la Costineşti (1996, pentru Sara - jurnalul lumii libere. Filmul a fost selecţionat de festivalurile de la film de la Munchen, 1995, Tel Aviv, 1996, Montecatini, 1996, Kiev, 1997, Toronto, 1997).
Filmografie:
Challenge Day, scurt metraj, 2005 (în pregătire)
Italiencele, 2004
Lepădaţii - scurtmetraj, 1996
Sara - jurnalul lumii libere - scurtmetraj, 1995
Motorine şi benzine - scurtmetraj, 1994