CV de dictator - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

În Epoca de Aur, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, autobiografia se scria cu limbă de lemn. Era un CV, nu foarte diferit de cel pe care-l cer la recrutare, azi, marile companii. Un CV convenabil cosmetizat, în care uitai deliberat vreun strămoş chiabur sau burghez, accentuai originea sănătoasă şi îi dădeai înainte cu activitatea revoluţionară.

Ei da, cam aşa e şi autobiografia asta. Propagandistică în formă, dar, în fond, întoarsă pe toate feţele de un fin psiholog al departamentului de "Resurse Umane". Degeaba vrei să pari ce nu eşti. N-o să-ţi iasă.

În film imaginile de propagandă se combină fericit cu anumite secvenţe filmate în intimitatea familiei Ceauşescu. Am spus intimitate, dar aproape nimic nu e cu adevărat intim când eşti de meserie... dictator. Impresia generală este că în aceste secvenţe Ceauşescu se ştia filmat, juca un rol în faţa anturajului şi a camerei. Era, a fost toată viaţa, un actor. Neprofesionist, dar bine plătit.

Desfăşurarea pe ecran, în mare parte cronologică, a epocii Ceauşescu, ne ajută să vedem o "evoluţie" a dictatorului şi a "odioasei" sale soţii, o fiinţă la început "timidă" dar care, încet şi implacabil, vine către primul plan. Ascensiunea lui Ceauşescu, începută la moartea "tovarăşului şi pretinului" Gheorghiu Dej, continuă cu iluzia influenţei pe scena politică internaţională şi culminează cu poziţia "curajoasă" din problema cehoslovacă. Urmează vizitele lui Nixon şi De Gaulle care-i ridică prestigiul şi-l împing pe panta paranoiei. Nu lipsesc vizitele din China şi Coreea de Nord, marile manifestaţii de masă care sunt organizate în cinstea lui Ceauşescu şi care l-au inspirat în acţiuni de tip "Cântarea României" sau în organizarea paradelor de 1 Mai şi 23 August. Între deplasările în interes de serviciu "to'ar'şul" vânează, se plimbă prin munţi, înoată la apă mică, joacă volei şi dă nepermis de mult în fileu.

Mi-a plăcut să-i urmăresc cu atenţie (poate pentru prima dată) discursul, dar mai ales mimica. În special formidabila lui mână dreaptă. Aceea care trasa directive, dărâma case (ce-i drept, iniţial la nivel de macheta, dar pe urmă...), domolea entuziasmul poporului care striga "Ceauşescu reales la al n-şpelea congres" şi în final, în ziua de pe urmă, bătea în masă ca să înţeleagă complotiştii că el nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale. În tot răstimpul celor 25 de ani de istorie şi a celor 3 ore de proiecţie pe faţa lui, iniţial plină de încredere şmecherească, se grevează tot mai adânc boala psihică. Aşa se face că, înainte să moară, Ceauşescu e doar un bătrân speriat care-ţi inspiră - nu credeam s-o cred vreodată - milă.

Ca film de montaj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este, fără doar şi poate, subiectivă. În Sala Palatului, în timpul proiecţiei, simţeai crescând o irepresibilă vină colectivă. Micile ipostaze amuzante în care este surprins dictatorul nu reuşeau să alunge apăsarea asta. Şi totuşi, ieşit de sub vraja momentului, nu mi se mai pare util să cădem într-o autoculpabilizare generală. Da, la prima vedere oamenii par să scandeze sincer, să facă exces de zel în urale, să înece orice revoltă (cum ar fi cea a lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea) în strigăte unanime de acceptare. Dar aici uităm că avem de a face cu imagini de "propagandă". Câţi kilometri de film or fi fost distruşi pentru că unul scanda mai molâu, câte repetiţii or fi făcut tovarăşii de la partid înainte de filmarea propriu-zisă? E normal ca produsul finit să pară perfect. Părem să uităm, cei tineri poate n-au ştiut-o niciodată, că la marginile fiecărui rând erau responsabili de la partid care dădeau tonul la scandări, că lângă tine stătea un coleg care putea oricând să te dea în gât pentru lipsă de entuziasm sau pentru o vorbă nelalocul ei. Nu cred că ai fi înfundat puşcăria pentru aşa ceva, dar de ce să rişti? Frica era sentimentul dominant al epocii. Poate că fără temei, dar frica se răspândeşte mai ceva ca gripa. Şi mănâncă sufletul.

Frică mi-a fost şi să merg la filmul ăsta. Mă gândeam că lehamitea pe care mi-o lăsau pe vremuri portretul tovarăşului atârnat pe oriunde, orele nesfârşite de telejurnal cu vizite de lucru, limba de lemn de la congrese şi orele de informare politică, toate astea se vor întoarce asupra mea cu o putere însutită. Dar tonul filmului e plăcut şi oarecum echilibrat. Iar douăzeci de ani par destui pentru a reevalua ce ai trăit. Există în film destule amănunte "amuzante" la care cu siguranţa n-aş fi râs pe vremea lui Ceauşescu. Sau cine mai ştie?

Există şi doze mici de umor subtil datorate, fără doar şi poate, regizorului. Căci, oricât ai evita comentariul scris sau vorbit, montajul în sine şi muzica pe care o alegi sunt comentarii. Aşa, de exemplu, există în film o referinţă la o atmosferă de atent supravegheată "normalitate", specifică finelor anilor '60. Oamenii muncii aveau dreptul să sărbătorească prin muzică şi dans trecerea într-un nou an de măreţe realizări. Dar în film ei dansează pe o melodie, americană ce-i drept, ale cărei versuri spun: "I fought the law and the law won". Adică: dansează, petrece dar nu te pune cu "sistemul". Iar plimbarea lui Ceauşescu prin America are drept fundal sonor un tradiţional cântec de leagăn: "Hush, little baby". Într-o traducere aproximativă: copilaşule, dacă eşti cuminte, mami şi tati îţi vor lua de toate. Pare mesajul vestului către Ceauşescu la vremea respectivă.

În ansamblu, filmul se cuprinde între două morţi de dictatori. 25 de ani de realizări măreţe, cinci cincinale, şase congrese, copilăria şi adolescenţa mea. Nimicuri la scara istoriei. Istorie care, vorba lui Noica, face pipi pe tine. Oriunde şi oricând. Ea nu numai că e scrisă de învingători, dar cel mai adesea pare scrisă de un debil mintal. Cel puţin aşa am convenit cu taximetristul care m-a dus înapoi acasă. Care taximetrist, pentru 10 lei şi câteva poveşti, vă poate duce şi pe voi. Oriunde. Cum care taxi? Unul galben. Condus de Nicu.