Ani lungi şi îndesaţi comediile bulevardiere ameninţau să câştige exclusivitatea în repertoriul Teatrului Fani Tardini din Galaţi, dacă nu ar fi fost asortate, când şi când, şi cu câte o furtunoasă melodramă. Ultima premieră, A şaptea kafana, este, prin urmare, cu totul nespecifică, atât în ceea ce priveşte opţiunea repertorială - teatrul zilelor noastre - cât şi eşafodajul regizoral.
Membru al grupului dramAcum, regizorul Alexandru Berceanu ştie că impactul ansamblului subiect fierbinte de actualitate-construcţie regizorală bine gândită are să fie garantat sută %. Alege astfel o piesă scrisă în 2002 despre traficul de carne vie basarabeană. Conform statisticilor internaţionale, 65% din femeile traficate în zonele de conflict armat din Balcani au fost din Moldova. Prinse şi repatriate, multe nu ezitau să plece înapoi. Dacă se purtau puţin mai omeneşte, rămâneam, va mărturisi una dintre eroine. Lucrat de autorul său tricefal, Dumitru Crudu, Mihai Fusu, Nicoleta Esinencu, după metoda work in progress, textul, crescut şi sub influenţa regizorului şi a actorilor odată cu spectacolul, e bine vândut la Festivalul dramaturgiei contemporane de la Bonn, apoi bine primit de publicul francez.
Apropiat de teatrul documentar (rânduit în jurul unei figuri centrale, pe baza documentelor de epocă, a extraselor din ziar, a fragmentelor de jurnal), A şaptea kafana ţine mai degrabă de formula teatrului testimonial, fundamentat pe zeci de mărturii. Armătura textului creşte din interviurile luate tinerelor moldovence, prostituate cu forţa, fără o leţcaie în schimb, în Kosovo, Turcia, Albania, Bosnia, Herţegovina, Grecia, Italia. Greu de evitat un oarecare schematism indus de temă autorilor textului care, fireşte, vehiculează numai cu o singură faţetă a adevărului. Nici una dintre eroine nu e prostituată de vocaţie. Toate strălucesc de ingenuitate, îşi păstrează neîncetat calitatea de victime promiscuu terfelite. Compasiunea autorilor e fără limite:
"- Nu trebuie să uităm că pleacă femeile disperate.
- Dar toate femeile de la noi sunt disperate".
În asemenea condiţii cea mai grea acrobaţie regizorală e evitarea melodramaticului. Patetismul presimţit în începutul spectacolului e ţinut în frâu, cu mână sigură, de Alexandru Berceanu printr-o impecabilă secvenţializare şi alternare a ritmurilor. Începutul e foarte puternic, dialogurile - întrebările şi răspunsurile - sunt recurente, propoziţiile sunt scurte, adevărurile, evident, dramatice. Mişcările individuale (excelent coordonate de Marius Manole) devenite convergente, scaunele, mutate în ritmuri frânte şi trântite la unison, mărci ale disperării într-un crescendo paroxistic, demonstrează un regizor care deţine tehnica de a mânui inteligent afectele publicului.
Conflictul e migălos secvenţializat, cu respect, însă, faţă de cronologia tradiţională. Spectacolul se plăsmuieşte din monoloagele retrospecţiei. Se degajă o senzorialitate stratificată, conţinută în text (nu te poţi referi la prostituţie în abstracţiuni), care, har domnului, cu o singură, dar deloc neglijabilă excepţie, eludează detaliul fiziologic. Calupurile retrospecţiei se grupează, prin mărturii de grup, în funcţie de marile episoade: plecarea, turpitudinile traversate de fete până ce sunt convinse să devină prostituate, violenţele de toate soiurile îndurate, revenirea în ţară:
A cincea: Mama a fost de acord să plec fiindcă aveam multe datorii.
Prima: Până a pleca în Macedonia lucram zi de zi la tutun. Seara mă culcam devreme, ca să nu simt foamea.
A patra: Dacă fratele meu ar afla, m-ar îngropa de vie.
A doua: Am încercat să-i povestesc despre Macedonia. Şi-a strâns pumnii şi m-a lovit.
Prima: Pe mama mea am mai văzut-o numai la înmormântarea ei.
A şasea: Acolo, în Albania, pentru prima dată am văzut marea.
A patra: Nici măcar soţul meu nu suportam să mă atingă.
A cincea: Tata a aflat totul. Nu a spus nimic. A tăcut.
Fie şi numai prin formă, piesa poate fi cu uşurinţă asimilată expresionismului. Personajele, tipuri sintetice, n-au identitate, n-au nume (cele principale sunt botezate cu numere), în schimb, duc în spate viguroase temperamente scenice. Regia merge pe aceeaşi filieră: degajă, în numeroasele monoloage, spiritul situaţiilor, aspectul specific, cu puţin interes faţă de detaliu şi mare atenţie pentru intensitatea revoltei, în bun acord cu lirismul rebel al textului:
Care-i destinul nostru: Drumurile? Bordelurile? Şi toaletele Europei? Naţie blestemată. Oare în afară de instinctul care ne mână mereu dincolo nu mai există nimic decât moartea? Înseamnă că noi nici măcar să murim nu vrem acasă.
Printre meritele regiei se află şi o bună coordonare a trupei tinere (Carmen Albu, naturală, convingătoare şi credibilă întru totul, Crina Stoica, Oana Preda Gheorghe, Ana Maria Ciucanu, Corina Constantinide şi fermecător-ingenua Cristina Uja) a cărei perfectă omogenizare ascunde, pesemne, multă muncă. Regizoral şi actoriceşte trebuie necesarmente semnalat momentul Primarului, care sparge formele spectacolului, întreaga sa tramă şi tot tipicul. Scena în care actorul Gheorghe V. Gheorghe explică cu asemenea naturaleţe şi cu atâta bonomie şi candoare cum personajul lui a traficat fetele numai pentru că nu se poate reprima să pună umărul la îndestularea propriilor copii e, pur şi simplu, excelentă.
Minuţios şlefuită mişcarea scenică (Marius Manole), instrument cardinal în dozarea ritmului, mai cu seamă în crescendourile pe care montarea le doreşte (cel mai bun exemplu: scena deja amintită de început). Secvenţa simbolică în care fetele se nuanţează profesional, expresivitatea mişcărilor, sincronizarea corpurilor fac parte dintre reuşitele montării.
Scenografia Inei Isbăşescu, model de simplitate şi forţă de sugestie, e un exemplu de adecvare la intenţiile regizorului. Econoamă în mijloace, scenografa plasează în buricul scenei o scară spiralată, care spaţializează, dispunând volumele în jurul ei şi relativizând perspectivele. Merită amintit şi fundalul subiectivizat, deschizând prin cinci uşi colţul cel mai vulnerabil din retrospecţia fetelor, momentele cele mai atroce, dar şi breşele pentru duşurile expiatoare din final.
Un spectacol impecabil articulat care se aşterne ca început promiţător atât pentru drumul regizorului, cât şi pentru - să sperăm - repertoriul teatrului de aici înainte.