Butoane - Scurtă întoarcere în timp cu Vlaicu Golcea

Când aveam până în 10 ani şi rămâneam singură acasă, obişnuiam să trag uşor primul sertar al comodei din lemn lăcuit din camera părinţilor. Ai mei ţineau în cutiile în care primisem de-a lungul anilor ciocolată sau pantofi, ceasuri electronice stricate. Pungi întregi.

Demontam piesă cu piesă. Făceam din mic, mai mic. Din stricat, de nerecuperat. A fost una din cele mai intense plăceri ale copilăriei mele. Am fost un copil îndrăgostit de butoane. Apoi am crescut şi am uitat de ele.

Dar când mă uit la Vlaicu Golcea asta văd - un copil cu barbă neagră care iubeşte butoanele şi care face muzică din piuiturile lor. Îmi aduc aminte de puterea bucăţilor ăstora de plastic ataşate ceasurilor sau obiectelor electrocasnice de fiecare dată când îl văd cum zâmbeşte şi umblă cu degetele. E limpede că-i place. Şi recunosc în bucuria lui, plăcerea mea nevinovată de atunci, oricât de neînţeleasă de părinţii mei.

Mă uitam la el în seara asta şi mă gândeam ce frumos ar fi dacă i-aş face cadou de Sărbători verişoarei mele (Oana a numit unul din porcii pentru Crăciunul viitor, Corina, ca pe cea mai bună prietenă a ei), o pungă cu obiecte stricate, cu butoane, pe care să le poată strica mai bine. Pentru niciun motiv filozofic. Doar aşa, pentru că "E voie".

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.