Concurs @ ProCinema

Revăd, la (aproape) 30 de ani de la premieră, Concursul lui Dan Piţa. Când a rulat prima dată în cinematografe nu i-am dat atenţie. A trebuit să circule pe la festivaluri (unde a avut parte de presă bună), să devină - alături de Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, Secvenţe - unul din filmele româneşti cult ale anilor '80, să fie prezentat - în fine - la Televiziunea Iugoslavă (TV Belgrad 1) ca să ajung să-l văd. Eram în clasa a noua sau a zecea. Probabil a zecea - 16 going to 17. Ţin minte perfect că toată noaptea am citit (retrospectiv) cronicile de la premieră. Ţin minte la fel de bine că atunci, în acea marţi în care a fost difuzat de iugoslavi, aveam să-i descopăr prin acest film, pe Dan Piţa, Claudiu Bleonţ şi pe Adrian Enescu. Din acea seară am început să-mi completez "lacunele" (să văd şi alte filme de Piţa sau să-i revăd, cu alte "antene", filmele pe care le ştiam deja), să ascult mult mai atent sonorităţile pentru film ale lui Adrian Enescu şi să-mi doresc să ascult, practic, orice muzică de Adrian Enescu.

La fel ca în cazul Călăuzei tarkovskiene (pe care am descoperit-o cam la aceeaşi vârstă, poate cu vreo doi ani mai devreme) şi al cunoscutelor opusuri Blowup (Michelangelo Antonioni) şi Il prova d'orchestra (Federico Fellini) cu care a fost comparat, filmul lui Dan Piţa mi s-a părut un apolog, o şaradă, un puzzle greu de pătruns. De bună seamă, m-au interesat, după prima vizionare, mai ales "şopârlele" anti-establishment. Foarte repede însă aveam să descopăr că greutatea filmului stă nu atât în politic (şi cu atât mai puţin în anecdotic), cât în... social. Nu în "fizic" (şi ceea ce ţine de "învelişul său exterior": un concurs de orientare turistică organizat de angajaţii unei întreprinderi), ci în "metafizic" (sensurile ascunse şi jocul secund al "orientării", ca - afirma, cuprins de încântare, monahul Nicolae Steinhardt în cronica sa entuziastă din volumul Critică la persoana întâi - "îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic"). Nu doar în "povestire", ci şi în "discurs". Şi în mesajul plin de lumină care întregeşte fericit fabula. Atunci, imediat după acea vizionare, s-au separat apele: pe de o parte Călăuza şi Concursul (dar şi desenul animat The Point / Oblio), pe de alta restul filmelor pe care le văzusem. Multă vreme aceste filme-eveniment au fost borna şi busola după care mă ghidam. Au fost "călăuzele" mele în lumea filmului şi nu numai. Concurs însă nu a fost singurul apolog românesc de succes în acei ani. Colericul şi "furiosul" Mircea Daneliuc făcuse şi el două şarade pe care le-am văzut şi revăzut în acei ani: Croaziera şi Glissando. Am rămas însă cu Piţa (cel din Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri şi Pas în doi), preferând poetica sa plină de sens în defavoarea viziunii oarecum cenuşii, proto-minimaliste sau oniriste, practicată de Mircea Daneliuc în Croaziera şi, respectiv, Glissando.

Pe cine mai interesează oare, astăzi, sugestia şi metafora din Concurs? Pe cine mai bucură, azi, poezia ca "îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic" (N. Steinhardt) din filmul lui Piţa? Cine să-i mai admire măiestria imaginilor, sunetelor şi culorilor evocate de concepţia sigură a viziunii regizorale? Direcţia deschisă de Piţa (asemenea poeticii unora ca Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan ori Mircea Veroiu) nu avea să mai fie continuată de niciun alt regizor român - cel puţin nu până în ziua de azi, în rest time will tell... În schimb umorul sarcastic din Croaziera, precum şi "instrumentarul minimalist" (de la Lucian Pintilie şi Alexandru Tatos) aveau să se regăsească din plin în cinematografia românească de după 1990 şi, mai ales, de după 2000. Şi totuşi, parcă "descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale", ce "ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie" (Steinhardt) conferă poemului de sunet şi lumină (căci asta este, înainte de toate, Concurs) o aură singulară în epocă.

P.S.: Am revăzut acum Concursul printre calupuri de reclamă, în timp ce alte câteva zeci (sute) de canale TV din România (fără a le mai adăuga pe cele din străinătate) îşi vindeau marfa lor. La un moment dat, vine rândul unui material publicitar despre o scenă de familie (nevasta îi aminteşte soţului să pună rufele la spălat sau cam aşa ceva; sar soţul, ocupat şi absent, îl răspunde: "OK, dar mai bine aminteşte-mi pe mail") care a avut impact (a few moments of meaningful silence) şi asupra jumătăţii mele, alături de care vizionam filmul. Puţin mai târziu, mi-a zis că şi nouă ni se potriveşte titlul acelui film românesc (pe cât de stupid, pe atât de fermecător atunci când l-am văzut prima oară, în copilărie): Eu, tu şi...Ovidiu. Iar Ovidiu, în cazul nostru, nu e altul decât... Mr. P.C.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.