Victor Rebengiuc nu este exact actorul care să lase indiferent spectatorul când se află în faţa camerei, dar de la Ilie Moromete încoace niciun rol nu i-a mai oferit ocazia acestuia să bombardeze de-a dreptul ecranul cu atâta umanitate. Ion I. Ion e un personaj care pe cât de complex e creat de Tudor Voican, pe atât de dificil de interpretat este de orice actor. Dar Victor cel bun ştie unde să "bombardeze".
Personajul său a bombardat nişte nemţi la un moment dat, fără să ştie exact dacă ţinta a fost sau nu atinsă sau dacă fapta a fost raportată vreunui superior. Dar pentru conştiinţa sa, şi aşa destul de afectată, se minte pe sine că această întâmplare încă neclară este cea care îl aduce lângă Ion Iliescu, la debut în film, la Cotroceni, alături de alţi eroi din cel de-al doilea război mondial. Deşi l-a votat pe Vadim, acesta îi strânge mâna cu recunoştinţă (cea mai discutată scenă pe net) şi îi promite votul. În curând, el povesteşte întâmplarea, până ieri neclară, cu încredere copiilor din faţa blocului ce acum îi ascultă poveştile ca unui erou şi oricui mai are ocazia.
Tot povestind, el se convinge pe sine că este omul bun care se obişnuise să creadă că nu este ca urmare a tratamentului primit din partea soţiei şi fiului. Ea, pe nume Nina (Camelia Zorlescu), nu îi mai vorbeşte de 6 ani din cauza unei fapte ce nu îşi găseşte explicaţii, indiferent de cât de mult sunt căutate. El, Cornel ( Mimi Brănescu), emigrant în Canada, nu îl cere niciodată la telefon şi se interesează de tatăl său întrebându-şi mama dacă mai trăieşte.
Ion e nemulţumit, dar îşi telefonează nemulţumirile doar altora. Asta până la medalie. După, încet, dar sigur începe să îşi sune fiul, care nu de puţine ori îi închide telefonul. Dar important e că vorbeşte cu fiul său şi că soţia începe să îi răspundă, chiar dacă nu îi adresează vorbe poetice, cum începe el să facă. Însă indiferent că el s-a convins că merită medalia primită, aceasta aparţine altcuiva, iar Ion trebuie să renunţe la ea exact înainte de reîntâlnirea cu fiul, iar asta nu îi creează imaginea cea mai bună despre sine cu care să apară în faţa acestuia.
La o masă, lângă fiul său aflat într-o conversaţie neimportantă, Ion tace. Victor Rebengiuc străluceşte. La altă masă, alături de un vecin, Ion citeşte. Şi se îngrozeşte. Victor Rebengiuc străluceşte. Pe un hol de bloc, Ion vrea să vorbească cu un vecin grăbit. Ion priveşte (spre un fiu ce pleacă?). Victor Rebengiuc străluceşte. În oglindă, Ion se priveşte. Vede bătrâneţe. Victor Rebengiuc străluceşte. La o masă, cu un alt Ion, Ion I. Ion greşeşte. Şi îi e ruşine. De la un ghişeu, Ion fuge. Fuge cu speranţa. Dar este prins. Fără speranţă, Ion se prăbuşeşte. Victor Rebengiuc străluceşte.
Medalia de onoare a lui Peter Călin Netzer e un film cu suflet. Drama acestui Ion care crede că descoperă calea de reabilitare pentru a o pierde (cel puţin asta vede el) nu este în niciun fel surprinzătoare. Toate situaţiile prin care trece personajul sunt uşor de intuit înainte de apariţie. Dar puterea emanată de sentimentele sincere surprinse din aceste situaţii este extraordinară, mai ales că Victor Rebengiuc le împinge până la perfecţiune.