Femeile lui Allah - Zanan-e bedun-e mardan / Women Without Men

Zanan-e bedun-e mardan / Women without Men este primul lungmetraj al fotografei americane de origine iraniană Shirin Neshat, pentru care a primit Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia în 2009. Pelicula este mai degrabă un album foto, emoţionant ce-i drept, decât un film. Cadrele sunt compuse cu atenţie pentru ca fiecare obiect şi culoare să se afle într-o armonie perfectă şi să înfăţişeze suferinţa, dar şi puterea interioară, a femeilor iraniene. Privite ca un întreg, suma de fotograme nu comunică, ci ilustrează mai mult; autoarea se foloseşte de plasticitatea compoziţiei pentru a puncta mesajul prin simbolistică, metaforă sau culoare. Dialogul este fad şi slab, iar actorii sunt reprezentări simbolice, şi nu oameni; de altfel, personajele nu i-ar permite mai mult decât o portretizare a unei viziuni asupra bărbatului sau femeii din Iran.

Filmul, o adaptare după romanul omonim al scriitoarei Shahrnush Parsipur, urmăreşte patru  femei în căutarea libertăţii. Acestea se reunesc într-un punct comun, o livadă (simbol al  Paradisului sau Grădinii Edenului), pe care Farokh Legha o achiziţionează dorind să-şi  regăsească liniştea în natură. Fiecare dintre personajele feminine reprezintă un statul social: Zarin -  o prostituată, Munis - o revoluţionară, Faezeh - o conservatoare şi Farokh Legha - o femeie la  aproximativ 50 de ani ce găseşte, în sfârşit, curajul de a divorţa. Atmosfera filmului induce o  stare de reverie prin ritmul lent, culorile sepia, cadrele lungi şi adesea statice şi muzica  tradiţională atât de specială.

Acţiunea se desfăşoară sub privirea blândă a lui Munis, tânăra care se  sinucide la începutul filmul şi reînvie câteva secvenţe mai târziu pentru a veghea tăcută asupra destinului politic al Iranului din anul 1953. "Acum voi avea linişte... linişte. Şi nimic. Şi am  crezut că singura cale de a mă elibera de durere este să fiu eliberată de lume", sunt cuvintele lui  Munis ce se aud rar pe imaginea vălului ei negru plutind în aer, a norilor albi ce se mişcă în  relanti pe cerul albastru, descoperind o rază de soare; apoi, cadrul se schimbă şi camera urmăreşte,  de parcă ar fi privirea tinerei, cursul unui izvor, până când pătrunde într-o grădină care se dovedeşte a fi livada cumpărată de Farokh.

Oricât de alegoric şi liric din punct de vedere vizual se vrea filmul, personajelor le lipseşte viaţa  pentru a reprezenta cu delicateţe acel curaj al femeii despre care Shirin Neshat vorbeşte în  interviuri. Aşa cum sunt, fantoşe înlăcrimate şi cu un strat de epidermă înlăturat, nu se ridică la  nivelul imaginii şi simbolisticii, fiind doar ilustrările unor victime ale societăţii patriarhale. Dar  oricât de schiţate sunt femeile, personajele masculine din film sunt şi mai simplist reprezentate.  Ele sunt înfăţişate prin cadre compuse frumos, căci tot ce fac este desprins dintr-un univers  feeric; Faezeh se plimbă parcă plutind printre copacii livezii coloraţi sepia, Zarin zace întinsă în  iazul înflorat al livezii, Farokh cultivă flori ca o adevărată zeiţă pe Câmpiile Elizee, iar Munis chiar învie pentru a comenta cu tristeţe în voce evenimentele istorice. Bărbaţii sunt filmaţi în planuri statice şi menite a le revela puterea - camera îi priveşte de multe ori de jos; ei sunt violatorii, cei ce abuzează de putere.

Atenţia pentru imagine se datorează regizoarei, cunoscută până la acest film ca fotograf şi artist  vizual. Neshat a realizat anterior un album numit Femeile lui Allah  şi o serie de  scurtmetraje pe tema statutului femeii în cultura musulmană, în toate evidenţiindu-se predispoziţia ei spre metaforă. Şi, într-adevăr, este un artist interesant pentru felul în care reuşeşte să-şi compună universul şi să comunice un mesaj coerent despre diversitate culturală şi feminitate.

Acest lungmetraj de debut al său nu este un film prost - mai ales că demonstrează abilitatea tehnică a regizoarei către un cinematograf metaforă -, dar denotă câteva stângăcii la  nivelul scenariului, care ar fi avut nevoie de mai multă creativitate. Metaforele filmului sunt prea demonstrative, repetând mereu aceeaşi idee despre femeia iraniană.