Cu inconfundabila atmosferă pasională ataşată strâns filmelor sale, Almodovar reuneşte în La piel que habito câteva dintre vechile sale obsesii - bariera permeabilă dintre cele două sexe, personajele androgine şi care îşi fac schimbări de sex (vezi, de exemplu, Todo sobre mi madre, fragilitatea emoţională, nevroza feminină, conflictele cu întorsături telenovelistice (fraţi care nu ştiu că sunt fraţi, şi descoperă asta doar după ce unul îl omoară pe celălat). Şi femeile în rochii de un roşu aprins. Dar sondează şi teritorii noi.
Scenariul inspirat de un roman al lui Thierry Jonquet se învârte în jurul unui medic psihopat, care foloseşte un cobai uman pentru testarea invenţiei pe care o prezintă cu aer inovator în debutul filmului: un nou tip de piele umană, inventat spre a servi pe post de scut natural mai bun decât pielea dată de la cel de sus. Şi supranumită "Gal", după numele soţiei lui, care ar fi fost salvată după un accident cumplit de maşină dacă invenţia ar fi existat la momentul respectiv. Antonio Banderas, cu care Almodovar nu a mai lucrat de la Átame! încoace (adică de vreo 20 de ani), joacă rolul unui fel de Dr. Frankenstein. La fel ca restul personajelor din film, el suferă de o paralizie sentimentală acută - mutilează cu uşurinţa cu care ar ronţăi o felie de pâine prăjtă la micul dejun, nu simte nimic. Fără pic de scrupule, el răpeşte un tânăr şi îl transformă în purtătorul forţat al noului tip de piele. Iar în plus îi schimbă şi sexul. Şi la final se îndrăgosteşte de el / ea. Dar nu vă grăbiţi să puneţi verdictul de "sindrom Stockholm" asupra victimei care ajunge să se culce cu agresorul, fiindcă finalul rezervă surprize. Şi încă sângeroase!
La piel que habito e un periplu savuros printre manierismele lui Almodovar, dar şi printre experimentele sale de natură horror. Iar din el nu lipsesc câţiva dintre actorii săi fetiş, de la Banderas, cu care a colaborat la cinci filme în anii '80, la Marisa Paredes, care a mai apărut în Todo sobre mi madre şi La flor de mi secreto. Şi delicioase pastile de umor negru, care subminează cu succes momentele în care romanticul sau neverosimilul riscă să depăşească limitele suportabile.