Spectatorul care ar vedea atît debutul lui Călin Peter Netzer, Maria (2003), cît şi al doilea lungmetraj al său, recentul Medalia de onoare, ar fi îndreptăţit să creadă că aceste două filme nu au fost realizate de unul şi acelaşi regizor. La şase-şapte ani după "mizerabilismul" utilizat excesiv, în dulce-amăruiul stil balcanic, în producţia multipremiată la Locarno, cineastul dovedeşte acum o maturitate surprinzătoare şi încîntătoare.
La rigoare, ar putea fi identificate cîteva trăsături comune. Scenariile ambelor filme (primul semnat de regizor alături de Gordon Mihic, colaborator al lui Emir Kusturica şi al lui Veit Helmer; al doilea - de Tudor Voican, scenaristul lui Cristian Nemescu) pornesc de la fapte reale. În amîndouă, Călin Peter Netzer se foloseşte de muzica fără sursă în cadru (compusă de Petru Mărgineanu pentru Maria şi preluată din creaţia celebrului Philip Glass în Medalia de onoare), cu scopul de a accentua trăirile personajelor. Ambele filme dovedesc atenţia acordată de regizor imaginii (semnată de Mihail Sârbuşcă, respectiv de producătorul Liviu Marghidan). Şi, totuşi, cîte diferenţe (care reflectă mutaţiile cinematografiei româneşti din ultimii ani) există între cele două pelicule...
Primul atu al noului film este scenariul. Maria, care avea la bază scurtmetrajul omonim, extins artificial, se rupea în două poveşti paralele - cea a protagonistei (Diana Dumbravă) şi cea a soţului acesteia, Ion (Şerban Ionescu). În schimb, Tudor Voican s-a concentrat asupra unui singur personaj principal, interpretat de Victor Rebengiuc, şi i-a surprins evoluţia pe parcursul cîtorva zile, într-unul dintre cele mai bune scenarii româneşti scrise vreodată.
Ion I. Ion este un pensionar care, la prima vedere, nu iese prin nimic în evidenţă. În 1989, el a comis o faptă ireparabilă, în ochii familiei sale: l-a turnat la miliţie pe fiul său Cornel, care voia să fugă din ţară "ca un nenorocit" (în concepţia lui Ion). De atunci, soţia sa Nina şi Cornel (care între timp a emigrat în Canada, unde a devenit un medic apreciat şi şi-a întemeiat o nouă familie) refuză să-i mai vorbească. În 1995, cînd este plasată povestea din film, Ion este un bătrîn singur, care nu prea mai are ce aştepta de la viaţă. Însă totul se schimbă atunci cînd poştaşul îi aduce o Medalie de onoare acordată veteranilor care s-au evidenţiat prin vitejie.
Pentru Ion, războiul este pierdut de mult în ceţurile uitării. Cum nu izbuteşte să-şi amintească prin ce s-a distins în timpul conflagraţiei, el solicită explicaţii la Asociaţia Veteranilor şi la Ministerul Apărării. Dar explicaţia de care are nevoie şi-o găseşte singur, recitind, după jumătate de veac, scrisorile pe care i le trimisese Ninei de pe front. În august 1944, el şi doi camarazi, aflaţi în patrulare, au tras asupra nemţilor, care se retrăgeau, chiar cu un tun lăsat în urmă de aceştia. Imaginaţia lui Ion hiperbolizează acest eveniment oarecum banal, iar acesta devine un fel de act care a pus capăt războiului pe frontul românesc. La fel ca Tiberiu Mănescu din A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, Ion I. Ion descoperă în propria biografie un irepetabil moment de glorie, care ar putea să-l scoată din mediocritate, şi se complace în (auto)amăgire.
Personajul este construit, subtil, din detalii relevante şi mai ales din lucrurile pe care el le ascunde celorlalţi, precum sticluţa de vodcă din rezervorul closetului sau teancul din bani dintr-o carte încuiată într-un dulăpior. Contradicţia dintre aparenţă şi esenţă este izbitoare în cazul profesiunii sale. Vastele sale cunoştinţe medicale, la care apelează partenerele de rummy ale soţiei (dar în care aceasta din urmă nu are încredere), ne-ar putea face să credem că Ion I. Ion a fost doctor. Însă, după o vorbă aruncată într-o doară de poştaş, realizăm că el a fost toată viaţa contabil şi, probabil, a început să se intereseze, cu aviditate, de medicină după ce şi-a ajutat fiul să termine facultatea. Astfel de discrepanţe sînt definitorii şi pentru principalul personaj feminin. Impozanta Nina (interpretată de Camelia Zorlescu, care o bună parte din film îşi joacă rolul doar din priviri) pretinde că are sînge albastru, aşa că şi-a păstrat numele de fată după căsătorie (deşi rezonanţa aristocratică a lui "Băiţan" este discutabilă), însă citeşte Sandra Brown, se uită la telenovele şi uneori mai trage cîte o duşcă pe furiş. În asemenea momente (extinse la toate personajele notabile), filmul funcţionează şi ca o comedie cu potenţial comercial.Pentru Ion, războiul este pierdut de mult în ceţurile uitării. Cum nu izbuteşte să-şi amintească prin ce s-a distins în timpul conflagraţiei, el solicită explicaţii la Asociaţia Veteranilor şi la Ministerul Apărării. Dar explicaţia de care are nevoie şi-o găseşte singur, recitind, după jumătate de veac, scrisorile pe care i le trimisese Ninei de pe front. În august 1944, el şi doi camarazi, aflaţi în patrulare, au tras asupra nemţilor, care se retrăgeau, chiar cu un tun lăsat în urmă de aceştia. Imaginaţia lui Ion hiperbolizează acest eveniment oarecum banal, iar acesta devine un fel de act care a pus capăt războiului pe frontul românesc. La fel ca Tiberiu Mănescu din A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, Ion I. Ion descoperă în propria biografie un irepetabil moment de glorie, care ar putea să-l scoată din mediocritate, şi se complace în (auto)amăgire.
În rolul principal, Victor Rebengiuc se simte în largul său. Interpretarea sa se află la antipodul celei a lui Cristi Puiu din Aurora: în fiecare cadru, în fiecare clipă, putem citi pe chipul şi în gesturile lui Victor Rebengiuc procesele sufleteşti ale personajului său. Actorul este absolut fabulos, reuşind să treacă elocvent, într-un interval infim, de la o stare la alta, complet opusă. Iar lunga secvenţă finală, singura în care protagonistul amuţeşte, este sfîşietoare (după ea, cîntecul Oameni al lui Aurelian Andreescu are un efect catartic similar cu cel al ariei interpretate de Nana Mouskouri pe genericul din Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean). Alături de Pădurea spînzuraţilor sau Moromeţii, Medalia de onoare îi oferă lui Victor Rebengiuc unul dintre cele mai importante roluri de cinema ale îndelungatei sale cariere.
Aşa cum a declarat în interviuri, Călin Peter Netzer a abordat un subiect aşa-zis "minimalist" în manieră clasică. Iar Medalia de onoare, aflat la graniţa dintre filmul de autor şi cel de gen, dovedeşte o siguranţă şi o consecvenţă remarcabile. Şi Liviu Marghidan s-a distanţat puţin de imaginea freestyle, pe care o cunoaştem din filmele lui Cristian Nemescu şi Constantin Popescu, în favoarea unor mişcări şi a unor încadraturi mai echilibrate, în concordanţă cu viziunea regizorală. Cadrele largi şi lungi, specifice Noului Cinema Românesc, sînt alterate inteligent cu prim-planuri şi chiar scurte planuri-detaliu. Iar Cătălin Cristuţiu, unul dintre cei mai talentaţi monteuri români de azi, izbuteşte să dea poveştii o ordine sintactică logică şi limpede. În pofida cîtorva note lirice cam demonstrative şi redundante (secvenţele cu monumente dedicate eroilor), Medalia de onoare este un film delectabil şi memorabil.