"Poezia e cea care mi-a deschis porţile" (Semih Kaplanoğlu)
Kaplanoğlu, un personaj în sine, cu o aură mistică şi aproape profetică (fără însă a prooroci), este un regizor care poate fi cunoscut ca artist şi ca om, în adevărata sa esenţă, prin intermediul filmelor sale. Trilogia lui Yusuf - Yumurta / Ou (2007), Süt / Lapte, 2008 şi Bal / Miere (2010), având la bază o scurtă povestire intitulată "O zi senină (despre experienţa unui tânăr poet de 18-19 ani care încearcă să facă faţă schimbărilor / modernizării din mediul rural - mai mult sau mai puţin povestea din Süt), vorbeşte despre traiectoria unei vieţi prin prisma relaţiilor mamă-fiu şi tată-fiu. Pentru Kaplanoğlu, arta serveşte drept mijloc de a înţelege "acea altă lume": lumea noastră interioară.
De altfel, tema aleasă de Kaplanoğlu în cadrul seminarului de la Sarajevo Talent Campus la care am participat a fost cea a relaţiei dintre tradiţie şi modernitate. Regizorul a vorbit despre necesitatea de a explica de unde vii, despre cunoaşterea din noi care ne va face să oferim, la rândul nostru, ceva lumii. Trilogia lui Kaplanoğlu pare inspirată din dorinţa ultimă a lui Cioran: întoarcerea de la om la piatră, de la moarte la viaţă, de fapt, regăsirea esenţei primare: ea începe cu povestea lui Yusuf - adultul, se continuă cu cea a lui Yusuf - tânărul şi se încheie cu începutul - istoria lui Yusuf - copilul.
Utilizarea spaţiului rural funcţionează ca o constantă aducere aminte a conexiunii noastre cu propriile origini: în viziunea lui Kaplanoğlu, doar astfel putem şti cu adevărat cine suntem. Natura e locul de unde începe viaţa, iar finalul din Bal (Yusuf în poziţie de foetus la rădăcina unui copac) ne arată însăşi esenţa spiritului - pentru Kaplanoğlu e echivalentul întoarcerii la noi înşine.
Opţiunea de a diminua dialogul, de a folosi cadre statice şi lungi, poate fi înţeleasă printr-o sintagmă folosită de regizor: "Vorbele ne diferenţiază de ceilalţi". De aici, opţiunea sa pentru acţiuni sau chiar acţiune prin pasiv - adică emoţia trăită. Filmele sale urmează un ritm foarte greoi, însă ne permit să simţim prin acumulare, răbdare şi acceptare. Tema familiei (relaţia mamă-fiu - prin prezenţă şi absenţă în Yumurta şi Süt şi relaţia tată-fiu în Bal), naşte în structura personajului apartenenţa la ceva. Viaţa, în definitiv, e văzută prin prisma relaţiilor cu ceilalţi - cei care ne dau viaţă şi cei de care nu ne putem desprinde nici după dispariţia lor - părinţii noştri. În Yumurta, moartea (văzută ca o parte integrantă a vieţii) e un sentiment care vine ca acceptare. Conexiunea cu natura face mult mai inteligibilă ideea apartenenţei: cadrele naturale sunt aici spaţii în care omul (Yusuf) îşi dă voie să simtă, să fie sincer cu sine însuşi şi să mediteze. Strivirea oului de struţ e simbolul unei morţi - Yusuf nu oferă şansa unei naşteri, pentru că el nu este pregătit să accepte dispariţia mamei sale.
În filmele lui Kaplanoğlu, actorii joacă detaşat: totul se întâmplă în interior - în exterior putem confunda detaşarea cu neutralitatea, dar contextul şi lipsa exagerărilor fac ca sentimentul să fie mult mai puternic. Regizorul posedă acel simţ al subtilităţii: nu vezi propriu-zis drama - înţelegi tragedia evenimentului (moartea mamei în Yumurta, a tatălui în Bal) şi de aici drama. E vorba, totodată, de lucrurile mărunte care ne urmăresc şi pe care le trăim, de chinul zilei de azi şi al celei de mâine. Profesia lui Yusuf este cea de poet, aşadar are o fire înclinată spre meditaţie, fiind surprins într-un moment de profundă nemulţumire faţă de creaţiile sale. În mica sa librărie din Istanbul, el află într-o zi de moartea mamei sale. Întors acasă, în satul în care s-a născut, încearcă să se elibereze de trecut şi de origini.
Tradiţia însă ajunge să-l constrângă pe personaj. Obligaţia, sau mai bine zis datoria, face ca aceasta să renască în jurul său: stropirea mormântului cu apă, sacrificarea berbecului ca ultimă dorinţă a mamei, sădirea florilor în pământul celor dispăruţi (aceştia rămânând prezenţi în ghivecele din casă) - "tatăl meu a înflorit", constată la un moment dat Yusuf. Un eveniment precum cel al dispariţiei unei persoane dragi atrage nevoia de "ceilalţi". Legătura care se naşte între Yusuf şi verişoara sa, Ayla, e un alt prag pe care personajul e nevoit să-l treacă: conştientizarea nevoii şi acceptarea ajutorului. Sprijinul vine prin simpla prezenţă. Ayla e o întruchipare a inocenţei şi curăţeniei spirituale, care poate ajuta la purificarea lui Yusuf. Astfel, prelungirea şederii bărbatului în oraşul natal capătă sens. Personajul descoperă procesul căutării de sine prin pierderea cuiva.
Lirismul lui Kaplanoğlu e vizibil în aproape fiecare cadru, însă e prezent cu foarte multă moderaţie. În Yumurta, Ayla îi aduce lui Yusuf în pragul dimineţii un ou - la nivel simbolic, în debutul filmului, bărbatul lipsit de încredere şi în plină suferinţă sparge oul, sparge acceptarea, la final, însă, zâmbeşte (e vorba de răbdare: de răbdare cu situaţia, nu cu problema). Filmul se termină cu scena micului-dejun, un ritual de familie de altfel, care înseamnă normalitate, încredere şi uciderea ignoranţei. Momentul pe care regizorul îl alege pentru a ilustra "explozia" personajului apare abia la final: atât în Yumurta, cât şi în Bal, protagonistul îşi dă voie sie însuşi să simtă pentru prima oară abia în ultimele minute ale filmului - Yusuf-adultul plânge în faţa câinelui care l-a doborât, iar Yusuf-copilul, cu ochii uscaţi, se aşază la rădăcinile unui copac, ghemuit şi poate împăcat. Aşa cum spune Jonas Mekas într-un clip postat pe internet: "nu mai credem astăzi în schimbări, fie ele rapide sau fulgerătoare". Schimbările, de fapt, ne sperie îngrozitor.
În Süt, ca şi în celelalte două filme ale trilogiei, se menţin tema centrală a familiei, a căutării de sine, dar şi dependenţa pe care o avem faţă de oameni şi, totodată, în mod paradoxal, dar uman, nevoia de singurătate. De fapt, în rezolvarea problemelor ne dovedim incapabili să facem ceva singuri, deşi poate acesta e primul instinct. Acest al doilea film începe să spună povestea condiţiei artistului şi a primelor dileme care apar în viaţa unui tânăr poet. Relaţia lui Yusuf cu mama sa (Fatma) se consumă aici prin prezenţă. E partea trilogiei care explică maturizarea personajului: asistăm la prima publicare a poemelor sale, cunoaştem personaje despre care doar am auzit în Yumurta, înţelegem contextul dezvoltării sale, nevoile, dorinţele şi aspiraţiile sale, apropierea faţă de personajul matern.
Timpul ales pentru narare nu pare unul precis identificabil: ştim că ne aflăm în contemporaneitate, într-o perioadă a transformărilor, a metamorfozelor (atât în plan exterior, cât şi interior). Laptele e aici un simbol al legăturii dintre mamă şi fiu, în contextul crizei de identitate a amândurora. Totodată, nevoia Fatmei de a avea un alt bărbat şi neprimirea în armată a lui Yusuf conduc spre maturizarea băiatului. Schimbarea mamei sale, schimbarea lumii din jurul său şi incapacitatea de a înţelege aceste transformări duc la naşterea întrebărilor şi la acuta nevoie de găsire a sinelui. Prima interacţiune a tânărului cu oraşul (Izmir) îşi va pune amprenta asupra căutărilor sale şi va determina, alături de recunoşterea sa literară, ivirea nevoii de a părăsi spaţiul natal şi a se arunca în lume.
În Bal, Kaplanoğlu ajunge cumva la esenţa personajului: relaţia cu tatăl şi moartea acestuia - prima experienţă marcantă care va determina maturizarea. Aici foloseşte cel mai puţin dialogul, lăsând situaţiile să vorbească de la sine, într-o atmosferă onirică, cu o profundă încărcătură spirituală. Yusuf este un puşti de şapte ani care, trăind alături de mama şi de tatăl său într-o casă izolată din mijlocul munţilor, ajunge să descopere şi să iubească spaţiul care îl înconjoară. În "expediţiile" pe care le întreprinde alături de Yakup (tatăl său), pădurea devine un loc al misterului şi aventurii, cu o profundă încărcătură ludică şi meditativă, care antrenează imaginaţia şi fascinaţia copilului. Legătura paternă puternică dintre Yusuf şi Yakup vor face ca, o dată ce puştiul iese din "bula" sa protectoare în lume, în primul său an de şcoală, acesta să devină un inadaptat.
Incapacitatea de a învăţa să citească şi nesiguranţa care rezultă din asta se opun siguranţei de care copilul dă dovadă în mijlocul pădurii. Viaţa lui Yusuf gravitează în jurul copilăriei nepătate de oameni şi civilizaţie, la sânul protector al părinţilor săi şi al naturii. Astfel, nu societatea, ci viaţa însăşi, în micul său univers, îi va determina prima dramă a copilăriei şi, de fapt, începutul devenirii sale: moartea tatălui într-o pădure îndepărtată, la distanţă de fiul său şi de lumea pe care o construise pentru acesta. Visarea si visul ocupă un rol important în acest film: în debut, Yusuf vrea să-i povestească tatălui visul de peste noapte, dar este avertizat să nu-şi verbalizeze visele - "visele dispar atunci când vorbim despre ele...atunci când le împărtăşim" (Kaplanoğlu, într-un interviu în revista turcească Sinema). Atmosfera din Bal pare, de la început până la sfârşit, una de vis, de feerie şi încetineală a timpului pentru a ne permite să trăim în deplinătate şi sub permanenţă conştientă, experienţele.
Pentru Kaplanoğlu, Dumnezeu este natura, şi altă cale spre noi înşine nu pare a exista. Filmele sale vorbesc despre viaţa noastră ascunsă în spatele experienţelor, al oamenilor care ne-au transformat şi al propriilor noastre oprelişti.