La vremea aceea, filmul a fost un eşec: critica nu prea a văzut dincolo de aspectele lui tembel-comerciale (felul pueril în care încerca să capitalizeze pe noutatea, cu lipici la tineret, a sălilor de jocuri video), iar obişnuiţii sălilor de jocuri nu s-au prezentat la cinematografe în număr destul de mare: poate că încă nu erau destui cu totul - poate că lumea încă nu era gata pentru asemenea filme - sau poate că tehnologia creării de imagini pe computer nu era încă gata. Dar iată că timpul a trecut, iar imaginile din vechiul Tron, cu grafica lor de joc video primitiv, au devenit fascinante; şi nu doar imaginile create pe computer, ci şi costumele şi culorile fac ca filmul să fie azi o comoară pentru cunoscătorii stilurilor (în sensul de fashion) optzeciste. Însă timpul a făcut mai mult pentru Tron decît să confere interes arheologic gunoaielor pop-culturale din care era făcut; a iluminat, printre acestea, şi lucruri care de la bun început nu fuseseră gunoaie. Unele elemente din designul său vizual - decorurile constînd din forme geometrice pure, printre care se mişcă trupuri umane de un alb-negru spectral cusut cu fir albastru electric (sau portocaliu electric, în cazul personajelor negative) - îl îndepărtează de Star Wars (modelul invitabil al aproape oricărui film SF din epocă), făcîndu-l să arate mai degrabă ca un vechi film de avangardă (poate german) care s-a pierdut (poate chiar ceva ce-ar fi vrut Fritz Lang să facă după Metropolis).
Ei bine, recent lansata (în 3D) continuare la Tron, care se intitulează Tron: Legacy (şi e vîndută ca Avatar-ul anului 2010), e făcută de nişte oameni care chiar înţeleg şi respectă "moştenirea" (vorba lor) culturală pe care o administrează - atît filonul ei principal, fosforescent-optzecist, cît şi ăla clasic, avangardist-german. Atunci cînd fiul personajului lui Jeff Bridges vizitează sala de jocuri video care-i aparţinuse tatălui său (şi care rămăsese neatinsă de la dispariţia acestuia), el porneşte cîteva aparate şi dintr-unul din ele iese însuşi the spirit of '83 - cîntecul Sweet Dreams al celor de la Eurythmics. Muzica electro-simfonică realizată pentru film de duoul Daft Punk omagiază, la rîndul ei, diverşi "grei" optzecişti ai sintetizatorului; atunci cînd nişte programe din alea nasoale, îmbrăcate în costume mulate şi înarmate cu nişte beţe fosforescente, dau buzna, în formaţie de luptă, într-o discotecă, şi sintetizatorul se porneşte, începutul luptei ar putea fi un început de clip de pe la începuturile MTV-ului. Patronul discotecii e un progrămel depravat (încă o dată, majoritatea personajelor sînt programe de calculator), care arată ca un glam rocker şi ţine pe lîngă el o (cum să-i spun?) "progrămiţă" blondă, care arată ca un manechin de plastic din vitrina unui magazin şi care contrastează şic cu o "progrămiţă" brunetă din tabăra binelui, cu tunsoare de anii '20 şi ochi mari ca ai robotului Maria din Metropolis. În astfel de momente, filmul aminteşte ce reciclator îndrăzneţ al istoriei culturii vizuale a fost MTV-ul la începuturile lui. Evident că toată partea din filmcare ţine de personaje, de mesaje, de semnificaţii simbolice etc., nu e decît o umplutură - necesară, dar nefericită - în spectacolul său de sunet şi lumină. De data asta, personajul lui Jeff Bridges e identificat cu Dumnezeu: din motive complicate, el nu poate interveni asupra programelor pe care le-a creat; nu poate decît să mediteze (în poziţia lotus) şi să filozofeze (balivernist). Iar actorul ce poate să facă într-un asemenea rol? Să-şi lase barbă şi să radieze amenitate californiană. Tot Bridges - numai că nu chiar el, ci o versiune de-a lui, mai tînără cu 20 de ani, creată pe computer - îl joacă şi pe personajul negativ: un program care s-a revoltat împotriva creatorului şi a devenit un fel de führer al celorlalte programe- cărora, într-un cadru inspirat din
Triumph des Willens / Triumful voinţei al lui Leni Riefenstahl, li se şi adresează cu "salutare, programe". Delirant.
Păcat că filmul nu poate să stea tot timpul pe culmile atinse în asemenea momente - fiind un blockbuster, trebuie să se ocupe şi de tradiţionalele socoteli dramaturgice cu tatăl şi fiul, băiatul şi fata etc. Ce e slab în el - şi anume dramaturgia - e încă şi mai slab decît în Avatar, dar, pe partea de look, în retro-futurismul său intră mai multă cultură şi mai mult umor decît au intrat în utopismul naturist al lui James Cameron.