Pe când citea
Jurnalul lui Lev Tolstoi, Rodica Tapalagă (12 ianuarie 1939 - 18 decembrie 2010) l-a întrebat pe Toma Caragiu: "Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?" Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: "Parcă groaza de a face «marele salt», imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?" Apoi adaugă, tunător şi îndurerat: "Ah! Da, da, da, draga mea! E o imensă porcărie!!!"
Am remarcat-o pe actriţa Rodica Tapalagă la vreo 20 de ani după debutul ei în teatru. O văzusem într-un rol episodic din
Tănase Scatiu (Dan Piţa) - primul ei rol de substanţă în film. Al doilea, în
western-ul autohton
Artista, dolarii şi ardelenii (Mircea Veroiu). A jucat, de-a lungul carierei sale cinematografice, o sumedenie de "dame bune" în
Politică şi delicatese (Haralambie Boroş),
Vis de ianuarie (Nicolae Opriţescu),
Între oglinzi paralele (Mircea Veroiu),
Clipa (Gheorghe Vitanidis). În
De dragul tău, Anca (Cristina Nicolae) era mama "sus-pusă" a unui copil răsfăţat, care "tratează" cu diriginta în vederea pedepsirii pe nedrept a unei colege de clasă a odraslei şugubeţe. La Mircea Daneliuc, în 2005, interpreta o "mam'-mare" ce pierde simţul realităţii, amorezată de o vedetă TV (în
Sistemul nervos).
Din spectacolele de teatru pe care memoria TVR le păstrează încă, se reţin
O scrisoare pierdută (Liviu Ciulei) şi
Dimineaţa pierdută (Cătălina Buzoianu). Actriţa a apărut în numeroase momente muzicale TV regizate de Alexandru Bocăneţ, precum şi într-o serie de scenete, precum
Secţia corecţională, după I.L. Caragiale.
Întrebată (de Eva Sârbu, într-un interviu publicat de revista
Cinema în iunie 1979) dacă este fericită, actriţa răspunde: "Bineînţeles că nu! Şi întrebarea, şi răspunsul se nimeresc a fi replici din
Unchiul Vania: Câteodată sunt şi fericită. Când trăiesc frenetic. Când lucrez. Când trebuie să mă lupt. Pentru perfecţionarea datelor mele omeneşti. Pentru autodepăşire." Până unde crede Rodica Tapalagă (care va fi resimţit şi ea nedreptatea de a fi muritor) că suntem perfectibili, cei care suntem - o iscodeşte Eva Sârbu? "Până la capăt. Până la ultima suflare." Cam tot pe atunci, în 1982, Rodica Tapalagă răspundea unei anchete întreprinse de Eugenia Vodă pentru revista
Cinema, cu titlul: "Aveţi un spectator preferat?" Iată replica actriţei: "Un inginer din Craiova, nu l-am văzut niciodată, dar mi-a scris o scrisoare în care îmi povesteşte cum interpretarea mea din
Poveste din Irkutsk (pe scena craioveană) l-a convins să se împace cu femeia pe care o părăsise... Dintre toţi spectatorii mei, îl iubesc cel mai mult. M-a liniştit în privinţa utilităţii meseriei mele."
Rodica Tapalagă s-a numărat printre actriţele - din ce în ce mai rare - înnăscute de teatru, ce aveau nevoie de foarte mult timp să elaboreze, să "dilate", să scoată un personaj firesc. Firescul de pe stradă nu era al ei. Cu plecarea ei printre stele s-a mai săvârşit o artistă a cuvântului şi a gestului care, amplificate, ajungeau dincolo de rampă sau ecran, în sala de spectacol.
