Ginger Group / mai 2010
Miriam W.
În casa părinţilor mei, toată lumea contribuie la curăţenia generală. Sâmbătă de sâmbătă, lună de lună, an de an. Abia după ce ştergi bine praful, scuturi aşternuturile, dai cu mopul şi perii covorul, te poţi juca sau face alte lucruri. Nu sunt musafiri care să vină sâmbăta, pentru că mama face curat de dimineaţă până seara şi ei ştiu că nu e bine şi frumos să o întrerupă. După ce terminăm cu toate camerele, noi, fetele, ieşim în curte unde îl ajutăm pe tata, iar mama rămâne să gătească pentru duminică. Zi sfântă, mergem la biserică să ne rugăm deopotrivă pentru cei morţi şi pentru cei vii şi apoi ne odihnim. Şi dacă am noroc, vine Miaga să ia îmi măsuri pentru vreo rochiţă.
 
Să te regăseşti în textele pe care Radu Afrim le alege pentru spectacolele sale nu e greu. Dar când în ele îţi întâlneşti şi mama şi mătuşa, iar pe tine printre ele într-un du-te-vino ciudat, te cam sperii. După ce am văzut la Ploieşti Miriam W., am exclamat că şi eu la cei 16 ani ai ei am fost ea.
 
Casa părinţilor mei mi-e tare dragă. Am trăit 25 de ani în ea, o jumătate de viaţă de om poate. Nu am fost nefericită acolo, dar, precum Miriam, au fost dăţi când mi-am dorit să fug. Oriunde, numai să îmi crească aripi, nu rădăcini. La 16 ani visam că lumea de dincolo de gardul văruit în alb trebuie să fie mai bună. Că părinţii mei au o viaţă de trăit şi nu ştiu decât să o trăiască pe cea a fiicelor lor.
 
Miriam se refugiază în grădina situată miraculos (cum altfel, când scenograful este Iuliana Vîlsan) pe acoperişul casei. Şi cântă. Eu fugeam pe câmpul de lângă aeroportul militar şi îmi găseam linişte într-un nuc. Mama nu mă lăsa să dorm sub nucul din curte, "nu e sănătos nucul, te trage", dar mă furişam să fac asta sub cel de pe câmp. Şi citeam.
 
Nu mi-amintesc certuri în casă, poate numai când luam vreo notă proastă la şcoală. Aveam grijă să se întâmple rar, "numai învăţând poţi ajunge cineva", mă dojenea tata. Înainte să am şapte ani şi să mă dea ai mei la şcoală, am văzut o poză cu mătuşa mea îmbrăcată în haine militare. Era frumoasă Miaga, dintre toţi membrii familiei numai eu o alintam aşa. Am crezut atunci că va trebui să fac armata. Am trăi cu gândul ăsta şi ani după; mă înspăimânta să nu pot purta rochiţe.

Rochiile Carolei sunt cele mai frumoase. La vârsta lui Miriam ea visa să aibă chiloţi de mătase, numai că în lagăre chiloţii de mătase sunt la fel de rari precum pâinea proaspătă. Şi-atunci Carola trăieşte anii nepoatei ei, pe care aceasta nu-i poate trăi de atâta curăţenie cât trebuie să facă. Muzica e o distracţie prea mare pentru Miriam, numai Carola îşi permite şi permite asta în casa surorii sale. Şi eu îndrăzneam să ascult orice, cât erau ziua şi noaptea de lungi. Ţineam aparatul de radio deschis în surdină şi ascultam ghemuită în fotoliu. Miriam stă lipită de o veioză primită cadou şi citeşte despre vieţi pe care ar vrea să le trăiască, dar nu poate. Îi trebuie aripi, nu vrea rădăcini, nu înţelegeţi?

"Vrei nişte pantaloni de piele?", mă întreabă Miaga de dincolo de receptor. Nu ştiu dacă vreau, dar nu o pot refuza. Am 27 de ani şi încă mi-e cea mai dragă mătuşă. Seamănă cu mama, dar spre deosebire de ea, nu a fost dată spre înfiere, este încă fiica mamei ei. Spre deosebire de ea, Miaga a crescut cu mama ei până la 18 ani. Carola şi Marta. Una vorbeşte franceza, limba curvelor, alta numără morţii. Şi amândouă iubesc acelaşi bărbat. Aici, firul se rupe. Mama e mama, scrie pomelnice pentru morţi şi face curat, Miaga e mătuşa care coase cele mai frumoase haine.

După 20 de ani, Miriam revine acasă. Să o vândă. Să rupă amintirile, să le ardă în uitare. Are aripi şi caută rădăcini, dar casa ponosită din cartierul arab nu i le mai poate da. Nici băiatul vecinilor, (re)găsit în ea. Mama m-a anunţat la începutul anului că ea şi tata vor să vândă casa, pentru că nu şi-o mai permit. Am aripi, cum nici nu visam la 16 ani, dar mi-e încă greu să renunţ la rădăcinile crescute după gardul văruit în alb.
 
Carola a dansat cu Miriam miercuri, 19 mai 2010, la Teatrul Odeon. Miaga a terminat de mult de cusut rochia de mireasă a surorii mele. 
De: Savyon Liebrecht Regia: Radu Afrim Cu: Florentina Năstase, Oxana Moravec, Clara Flores, Ada Simionică, Andi Vasluianu, Ioan Coman, George Angelescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus