The Jazz Singer bineînţeles că nu a fost primul film sonor. Sunetul pe film a existat cu mult înaintea lui 1927, mai întâi ca experiment ştiinţific, apoi ca experiment artistic. Thomas Edison surprindea încă din 1895 sunetul pe film în foarte discutatul Dixon Experimental Sound Film (azi nu apariţia sunetului e cea care stârneşte curiozitatea, ci faptul că filmul ne arată doi bărbaţi dansând), iar, după standardele industriei, însuşi regizorul acestui film, Alan Crosland realizase cu un an înainte "un alt prim film sonor", Don Juan, care însă nu a avut un impact comparabil.
Diferenţa din punct de vedere tehnic între Don Juan şi The Jazz Singer este că al doilea inserează pentru prima dată un dialog vorbit (alături de câteva interpretări muzicale), în timp ce primul se "limitează" în sunet la coloana sonoră şi câteva efecte sonore, ceea ce pentru publicul de azi prea puţin mai poate însemna o senzaţie diferită faţă de alte filme ale perioadei, fiindcă aproape toate (cel puţin cele de referinţă) au fost relansate cu propriile lor coloane sonore.
De aceea, rămâne interesant unde anume ar încadra un spectator filmul. Pe de o parte se aude, pe de alta rămâne mut, dialogurile fără sunet fiind majoritare şi esenţiale. (Dialogul vorbit e mai degrabă creat cu curiozitate, fiind nul ca importanţă.) Primul film cu sunet sau nu? După cum se vede, experimentarea sunetului şi popularizarea sa sunt mai complexe decât se arată, iar The Jazz Singer nu a dus singur revoluţia, ci face mai degrabă parte din ea.
Iar când sunetul nu există...
Atâta timp cât cântăreţul de jazz cântă, spectatorul are de ce se bucura. Al Jolson era unul din cei mai populari artişti ai teatrului la vremea lansării filmului, iar vocea sa este făcută să fie auzită. Dirty Hands, Dirty Face, Toot, Toot, Tootsie, Blue Skies oferă spectatorului întocmai momentele la care s-ar aştepta de la un prim film sonor. "You ain't heard nothing yet" spune el între două piese, cu toate că prea mult nu mai rămâne de auzit. Nici măcar un sfert din film nu are sonor (voce). Iar când sunetul se opreşte, filmul nu are cu ce impresiona. Naraţiunea e banală, povestea evidentă, iar actorii sunt aleşi neinspirat.
Al Jolson este Jakie Robinowitz, un cântăreţ de jazz evreu provenit dintr-o familie care timp de cinci generaţii a cântat în sinagogă, motiv pentru care tatăl său foarte strict nu vede un alt viitor pentru fiul său, ignorând că acesta a crescut într-o altă cultură şi că are clar alte aspiraţii. Acest conflict nerezolvat duce încă din adolescenţa lui Jakie la o ruptură de familie. Mulţi ani mai târziu, Jakie se reîntoarce acasă pentru a juca pe Broadway şi a reîntâlni acelaşi tată exagerat şi aceeaşi mamă aflată la mijloc care suferă fără oprire.
Încă din scena despărţirii de la începutul filmului este foarte clar că scenariul are grave scăpări. Ca mamă conştientă că fiul tău adolescent urmează să plece singur într-o lume plină de pericole stai şi îţi plângi durerea în timp ce el se îndreaptă spre uşă? Ca tată conştient de acelaşi lucru, când îţi auzi soţia "Fiul nostru a plecat" nu fugi să îţi ceri iertare pentru comportamentul avut, nu te opreşti puţin în loc cel puţin, ci îţi continui viaţa (pentru ca apoi să te plângi)? După ani în care nu ţi-ai văzut fiul, porunceşti soţiei să nu îi deschidă scrisorile? Cu siguranţă, să treci peste nişte tradiţii nu e uşor, dar cântăreţul nostru de jazz a avut cea mai nemiloasă familie din istoria cinematografiei din acest punct de vedere. Toată povestea e atât de telenovelă, iar actorii nu fac decât să accentueze această nefericită senzaţie.
În singura scenă vorbită din film, Al Jolson e natural. În (aproape) toate scenele mute din film, gesturile lui par nenaturale şi asta pentru că Al Jolson nu e un actor pentru filme mute. Eugenie Besserer în rolul mamei lui Jackie e întotdeauna îndurerată, iar după un timp chiar nu o mai credem, iar Otto Lederer, în rolul unui prieten de familie, pare întotdeauna viclean (personajul ar putea fi în unele momente), chiar şi atunci când ar trebui să exprime emoţie, acceptare sau alinare.
Singurul moment din tot filmul al cărui impact a supravieţuit, chiar şi peste toţi aceşti ani de alte evoluţii tehnologice, este cel în care Al Jolson are un alt chip. Dacă folosirea de machiaj pentru a portretiza personaje afro-americane în filme ca The Birth of a Nation este considerată o practică rasistă, aici aceasta e apreciată şi e considerată o alegere simbolică care se potriveşte foarte bine şi cu tema filmului. Jakie nu şi-a pierdut identitatea naţională, dar a adaptat-o prin asimilarea celei americane. (Al Jolson a folosit acelaşi machiaj şi în scurtmetrajul cu sunet A Plantation Act, apărut în 1926.)
Efectul Cântăreţului de jazz
Comparabil cu alte capodopere din acelaşi an ce au eşuat la box office, The Jazz Singer dovedeşte cât de mult contează uneori curiozitatea şi cât de importantă este uneori tehnologia în lumea artelor. Este foarte clar că ceea ce acest film a avut la un moment dat interesant, azi este nespecial. Iar, fără acea curiozitate pe care spectatorii de atunci au avut-o, filmul nu reuşeşte să fie mai mult decât un simbol al unei industrii, ce continuă să îl celebreze şi foarte bine face.
Acelaşi lucru e foarte probabil ca peste ani să se întâmple cu alte filme mai recente, care se folosesc de efectele 3D pentru a-şi găsi publicul. Într-un fel, experienţa spectatorilor din acest punct de vedere este asigurată mai degrabă de tehnologie, de aceea - uşor adaptat - am putea spune că am avut şi noi un efect Cântăreţul de jazz când am văzut Avatar (care pentru mulţi va rămâne primul film 3D, deşi tehnologia e mult mai veche). Alţii nu vor mai întâlni acelaşi efect dacă 3D-ul va deveni un alt element obligatoriu în film, lucru care însă nu are sens să se întâmple.
Iar chiar dacă The Jazz Singer nu a fost primul film sonor (complet), impactul său asupra industriei, şi apoi şi asupra artei filmului este de necontestat. Fie că ne place, fie că nu, filmul mut a încetat să existe în afara unor evenimente speciale.