French Cannes Cannes: 3 - Cannes, 2011

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, ziceam ieri... Ei bine, post-sâmbătă, zi în care am reuşit să nu vedem decât un singur film, aplecarea mea către înţelepciunea populară pare să nu-şi mai aibă rostul... Pe de altă parte, cunosc oameni pe-aici care n-au văzut încă niciun film (şi se amuză copios pe tema asta) sau care şi-au propus să vadă maxim un film pe zi (din nou, nu par foarte deranjaţi), aşa că, poate, n-ar trebui să fiu aşa de dezamăgită. În fond, unicul film cu pricina a fost deopotrivă o recuperare (a deschis festivalul în ziua în care noi făceam bagaje la Bucureşti) şi o minunată reîntâlnire cu un regizor care, în ultima vreme, alternează dramele cu comediile, schimbă oraşele de background aşa cum alţii schimbă şosete şi e când vesel şi pus pe şotii, când acru şi rău precum un câine negru-n cerul gurii. Domnul Woody Allen, aşadar - căci despre el este vorba - rămâne cu Midnight in Paris în Europa (deh!), departe de nevroticul New York-ului, isterica Barcelonă, sau antipatica Londră (în momentul ăsta mi-am dat seama că, de fapt, imensa carieră a regizorului scenarist nu propune o analiză exhaustivă a propriei sale personalităţi, ci o psihanaliză extrem de personală şi metonimică a unora dintre cele mai faimoase oraşe ale lumii).


Midnight in Paris reprezintă, astfel privit, viziunea lui Allen despre Oraşul luminilor şi francezii pot sta liniştiţi - cel mai celebru mizantrop intelectual al lumii iubeşte cu pasiune metropola de pe Sena şi tot sarcasmul caracteristic se topeşte ca prin minune odată pus faţă-n faţă cu vreo 3 secole de cultură şi joie de vivre. Pe scurt (aşa cum pare tot filmul, ale cărui 90 de minute se scurg ca prin minune lăsându-te cu o enormă poftă de a vedea / aluneca în visare mai mult şi mai mult), un scenarist american dornic să se lase de Hollywood în favoarea literaturii serioase - Owen Wilson se chinuie să-l joace cât mai fidel pe Woody Allen şi, din păcate, nu-i prea iese - dar nici logodnica (Rachel McAdams) şi nici părinţii acesteia nu pricep de ce. Cei patru sunt în vacanţă la Paris, dar singurul pătruns de atmosferă este romancierul wannabe care, treptat, renunţă la contactul cu prezentul în favoarea unor escapade nocturne în ceea ce consideră el a fi fost Parisul at its best: anii '20. Prin urmare, noapte de noapte, în timp ce logodnica-i se amorezează de-un britanic băţos care se declară priceput la toate (englezoi pasionat de vinuri!!) şi care e splendid conturat din două replici, o privire şi-un rânjet de Michael Sheen, americanul nostru bate oraşul anturându-se cu soţii Fitzgerald (şarmanţi), cu Hemingway (bătăios), cu Picasso (nesigur), cu Dali (locvace), cu Bunuel (căruia îi serveşte pe tavă Îngerul exterminator), etc., etc., şi, cel mai important, cu o tânără ce-i pasionează pe toţi alături menţionaţii (Marion Cotillard) şi cu bonoma Gertrude Stein (Kathy Bates) care-i devine, pe negândite, mentor şi profesor într-ale novelisticii. După care pătrunde cu curaj în la belle epoque...

Practic, tot filmul se constituie într-o odă adusă Parisului, pe care Allen îl admiră, nu atât pentru propriile sale personalităţi culturale cât pentru capacitatea de a strânge pe străzile sale tot ce e mai de soi în materie de artă şi artişti. Amestec de admiraţie şi invidie, Midnight in Paris nu e doar unul dintre cele mai pozitive filme ale new-york-ezului, ci şi o excelent alcătuită lecţie interactivă - toţi spectatorii sunt invitaţi - de istorie a artei. Care lecţie s-a dovedit a fi cu atât mai necesară post-vizionare când, sâmbătă noapte fiind, am ieşit din cinema pe o Croazetă zombificată, murată bine în alcool şi imbecilitate, plus o doză bună de glamour şi superficialitate. De-aş fi Woody Allen...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.