Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Megamind

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Adevăratul destin al lui Mandark - Megamind


Lucian Maier

noiembrie 1999
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prima treime a poveştii e destul de antrenantă. Aşezarea personajelor pe pămînt, intevenţia mîinii sorţii, care, în cazul copilaşilor extratereştri, alege familia, dreptatea şi avuţia precum în basmele populare autohtone, şi construcţia ironică a conflictului dintre bine şi rău sînt lucrurile bune pe care le putem vedea pe ecran. Însă odată aşezată povestea în matcă, pelicula e din ce în ce mai ştearsă.
 
Afişul filmului aminteşte de animaţia The Incredibles, relaţia dintre cei doi super-eroi din Megamind trage necontenit cu ochiul spre legăturile dintre Dexter şi Mendark, din serialul de animaţie de pe Cartoon Network. Metro Man (vocea lui Brad Pitt) e Dexter, Megamind e Mandark (vocea lui Will Ferrer). E şi un fel de Dee Dee aici, o fată mult mai deşteaptă decît sora lui Dexter, mai îndemînatică şi cu vorba mai usturătoare, Roxanne Ritchie (Tina Fey), un reporter TV. Fiind atît de sigură pe sine, fata nu e o încurcă-lume, ci, dimpotrivă, stîrneşte valuri în jur, unii o doresc, alţii o răpesc pentru a-şi derula mai cu spor nelegiuirile.
 
Prima treime a filmului e ca o mănuşă prin care ies pioneze, mănuşă pe care autorul filmului, Tom McGrath, o foloseşte pentru a ne mîngîia pe creştet. Dorinţele de independenţă ale adolescenţilor (visul de a sta fără părinţi), reveriile diurne în care cad saci cu bani de la loto şi zîmbetele cremoase pe care le naşte ideea că ai o familie nobilă, nu una obişnuită, sînt luate în vizor în primele amintiri ale lui Megamind. Amintiri despre clipa în care părinţii săi, din cauza unui cataclism iminent, l-au aşezat într-o capsulă şi l-au trimis către o nouă casă, una nu atît de caldă pe cît şi-ar fi dorit eroul. Drumul spre această nouă casă pune deja în balanţă conflictul momentan dintre bine şi rău: prin univers, alături de Megamind, călătoreşte şi Metro Man. Capsula celui din urmă îl scoate de pe trasa ideală pe cel dintîi. Soarta îl abate de la drumul cel mai drept spre binele meritat, astfel încît, el, Megamind, trebuie să obţină totul prin trudă. Ceea ce e bine pentru morala filmului: cînd Megamind va sosi în locul în care era hărăzit să ajungă, el va avea o cunoaştere adecvată a valorilor.
 
În primă instanţă, pentru a sfida soarta potrivnică, Megamind hotărăşte că va îmbrăca hainele răului şi va distruge oraşul în care poposeşte, Metro City. Prilej de ironii. Megamind pronunţă Metro City de parcă vorbeşte de o atrocitate (de fiecare dată rosteşte dintr-o suflare numele oraşului: metrositi, cu accent pe a doua silabă). Şi nici nu are cum să pară altfel cînd oamenii vin în turmă la inaugurarea statuii protectorului oraşului, Metro Man, a cărei dezvelire urma să o facă eroul însuşi. Metro Man însumează mai multe simboluri ale culturii occidentale - arată ca Elvis Presley, merge pe apă ca Isus, provoacă valuri de adoraţie între femei, de parcă ar fi apărut Beatles-ii, zîmbeşte gros ca politicienii şi struneşte mulţimile ca un pastor neoprotestant cu har.
 
Cu toate că Megamind reprezintă răul, parcă ai vrea să distrugă lumea cosmetizată din spatele lui Metro Man. E ca în Tom şi Jerry, unde ajungi să îţi doreşti ca Tom să-l mănînce pe Jerry, de la o vreme şoarecele o merită. Şi în desenele respective şi în animaţia aceasta, plăcerea vizionării (cîtă e şi ea!) de-aici se naşte, din a vedea cît de inventiv e personajul malefic, cît de bine gîndeşte el capcanele şi cum, totuşi, ratează ţinta.
 
În Megamind, însă, nu avem parte de aşa ceva dincolo de treimea pomenită. Probabil că echipa filmului a dorit să evite o cale bine conturată deja în istoriile cu Tom şi Jerry sau în cele cu Road Runner. Ceea ce au preferat - dispariţia unuia dintre eroii principali, Metro Man, după nici o treime din film - pare o idee mai originală. Însă nu e aşa, fiindcă realizezi că tot baletul de apoi vine doar să demonstreze morala pomenită mai sus: că omul va aprecia cu adevărat valorile numai atunci cînd trăieşte opusul lor pe propria piele. Odată ce realizezi că asta urmăreşte filmul, să lege demonstraţia, dispar şi surprizele. Acţiunea e previzibilă, nu emoţionează, nu mai stîrneşte rîsul, nu provoacă, pînă la final s-ar putea să nu vă mai intereseze deloc ce se petrece pe ecran, că nişte personaje se agită pe el.




 Toate articolele despre Megamind


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Frumos desenat, prost scris - Megamind, Anca Grădinariu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer