O întîlnire cu Gigi

Dintr-o scrisoare. 23 ianuarie 2011. Ora 9:54 p.m., după o întâlnire cu publicul a lui Gigi Căciuleanu, la C.N.D.B., pornind de la numărul Dans, dans, dans al revistei Secolul 21.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai târziu. M-am dus pentru că ştiam că şi dacă aud de la alţii ce-a spus, important e să-l văd. Are el o chestie cu mâinile. Vava (Ştefănescu) cred că ştie despre ce vorbesc pentru că la un moment dat, ea fiind aşezată lângă el, în stânga, pe scaun, s-a mutat puţin mai încolo ca să-i lase spaţiul. Mâinile desenau continuu în aer şi palma lui aproape că atingea faţa ei, dar el nu vedea pentru ca era prins în poveste. Vava se uita zâmbind cum degetele lui coboară şi urcă.

Era îmbrăcat într-un hanorac fucsia, eu aşa-l vedeam, cu fermoar, şi pantaloni negri, sport. Şi în picioare avea pantofi sport coloraţi. Pe arătătorul mâinii stângi un inel.

Într-un interviu pe care l-a dat în '92, a spus că el preferă să se urce pe pereţi decât să se caţere pe acoperiş. Ne-a zis cum mersul ăsta înseamnă de multe ori să te dai de fapt cu capul de pereţi. Nu a făcut niciodată alpinism, dar se imaginează pe un perete din ăla. Ştie că dacă s-ar uita în jos i s-ar face frică. Dacă s-ar uita în sus, ar fi prea mult. Aşa că se uită în faţă, la punctul de care să se agaţe.

I-ar fi plăcut să se facă clovn "ca să-i fac pe copii să râdă". Îi plăcea circul. Cel mai mult îi plăcea clovnul Ceacanica.

Ne-a zis că el nu foloseşte notaţii pentru mişcări. Nu în sensul notelor din muzică de exemplu. Ci poeme. Adică poeziile lui sunt de fapt mişcări. Le-a spus oamenilor să citească pe LiterNet.

De zece ani, când prinde o duminică liberă, se duce să vadă un tablou. În tabloul ăsta, o femeie îmbrăcată ca pe vremea lui Cehov, are la spate o scrisoare. Nu ştii dacă a primit-o sau urmează să o dea cuiva, daca a citi-o sau nu. Uşa încăperii din tablou este întredeschisă. Nu se ştie dacă cineva tocmai a plecat sau urmează să intre. Nu ştii nimic sigur. Şi el se duce şi să-l vadă tocmai pentru că are atât mister şi sunt atâtea posibilităţi. Tabloul se numeşte La carta de amor. L-am găsit şi este al lui Pedro Lira. Asta a fost cumva un răspuns la faptul ca nu poţi judeca un spectacol o singură dată, dintr-o singură privire. Că ai nevoie să-l reiei. Că tu te schimbi. Îl vezi diferit peste ani.

A vorbit mai întâi la microfon, apoi a început să dea din mâini tot mai mult. A lăsat microfonul jos. I-a fost puţin mai uşor aşa cred.

Ne-a spus cât de greu e să fii tu. Cum atunci când "nu-ţi iasă, îţi vine să te-mpuşti. Dar iasă, cam iasă".

Mă întreb dacă el e liber.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.