Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Îngropaţi-mă pe după plintă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisoare pentru un spectacol dezarmant - Îngropaţi-mă pe după plintă


Ioana Bâldea Constantinescu

ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă Răzvan,

Realitatea e că acesta nu poate fi decât un text care să înceapă cu... Dragă Răzvan. Cam ca o scrisoare. Cam... şi nu prea. Am mai scris texte din astea. Numai că acum scriu despre un spectacol. De teatru. Fapt atipic pentru mine şi tipic pentru tine. Motiv pentru care m-am hotărât să-ţi scriu ţie despre Îngropaţi-mă pe după plintă. Cum a fost, cum n-a fost, de ce s-a lipit de mine. Am să te rog să fii indulgent, pentru că o să-mi fie greu. Să-ţi povestesc de ce.

Anul trecut am avut o reacţie foarte puternică la un film de Vittorio De Sica. Mai exact... mi-a rupt sufletul. La două zile după ce l-am văzut încă mi se umpleau ochii de lacrimi, derulând mental mereu aceeaşi scenă: un bătrân jucându-se cu un câine (al lui) în parc, aşteptând moartea. Revoltător de simplu şi de cutremurător. Alb negru. Fără niciun fel de îngroşare patetică a unei clipe frumoase furate ultimelor zile de viaţă de un octogenar fără casă, care nu mai are decât un suflet pe lume - câinele lui.

Aşa mi se întâmplă, tot de câteva zile, cu premiera lui Yuri Kordonsky de la Bulandra. Aceeaşi senzaţie de grozăvii transpuse simplu într-un discurs, scenic, de data aceasta, neîncărcat, dar atât de plin încât te stoarce. Te smulge din inerţiile tale, te scoate din carapace.

E rezultatul unui efort conjugat al regizorului şi al actorilor care se mişcă abil şi foarte nuanţat printre tablourile romanului lui Pavel Sanaev. Care este, în mod esenţial, o scriere despre iubire. Agresivă, prost înţeleasă, patologică, absentă, interzisă, deturnată sau transformată în altceva. E ca o colecţie de nevralgii. Violenţa unui cuplu septuagenar, pentru care pumnul şi blestemul devin singura formă de comunicare, singurul mod de a-l ţine pe celălalt aproape, singurul firesc pe care îl cunosc. Schisma dintre o mamă şi o fiică, al căror teritoriu de război e un copil de nouă ani, revendicat cu dinţii, cu unghiile, cu argumente şi abrutizări. Normalitatea cutremurătoare a vieţii lui jalonate de abuz. Mizeria emoţională a tuturor, chiar şi a copilului, care nu ştie să iubească, nu vertical, nu ferm, nu constant, ci numai temător, într-o veşnică bâjbâială de la un potenţial reper emoţional la altul.

Am descoperit un Marian Râlea atât de credibil, de proaspăt, de impresionant în rolul copilului narator încât nu se contaminează în niciun fel de clişeul Magicianului secondat de Abramburica. Transformarea lui într-un băieţel debusolat e atât de profundă, de la intonaţie la mers, la mimică, la stare, încât pe scenă, pentru tine, spectatorul, adultul, actorul, personajul pur şi simplu încetează să existe. Rămâne copilul, autentic şi în braţele Andreei Bibiri, mama lui din piesă, şi-n încântarea cu care-şi inventariază comorile copilăriei îngrămădite într-o cutie presupus secretă, şi-n groaza de acul asistentei, şi-n teama de a nu fi pe placul bunicii (o Mariana Mihuţ cel puţin la fel de puternică în felul ei de a-şi lua în stăpânire personajul), în dorinţa lui de apartenenţă, de normalitate girată, în universul ciclului primar, de posesia unui casetofon, de zguduitoarea dorinţă de a fi îngropat sub plinta casei în care locuieşte o mamă-copil, mult timp la fel de vulnerabilă şi de timorată ca şi el.

E un tur de forţă executat desăvârşit şi perfect acordat partiturii complexe, epuizante inclusiv pentru spectator, de care se achită impecabil Mariana Mihuţ. Jocul ei, în care încap nuanţe de ludic şi de tragic, de umanitate tăvălită în grotesc şi de delicateţe niciodată melodramatică, e opulent prin etalarea posibilităţilor ei de a aduce pe scenă infernul lăuntric al personajului, de a-l scoate la lumină până la transfigurarea lui finală într-o scenă de Paradis explicat copilului (îngerii te dau în scrânciob, sub o ninsoare molcomă, care-l include pe spectator).

Între aceste două pagini interpretative, atât de viguroase încât ai zice că nu prea mai e loc de altceva pe scenă, nu se strecoară, ci intervin discret şi în proporţie perfectă o scenografie lipsită de ostentaţie şi un continuum muzical care separă nucleele narative şi delimitează vârstele de povestitor ale copilului.

Dacă ar fi să mă opresc la un singur cuvânt, aş spune că Îngropaţi-mă pe după plintă e un spectacol dezarmant. Am să mă explic imediat. Cred că e genul de experienţă care te dezarmează de indiferenţă. De la duritatea poveştilor celor doi bunici care-şi împart cu singurul auditoriu disponibil marasmul unei existenţe de suferinţă, până la urletul cumva simbolic al mamei-fiice care se maturizează brusc, în momentul în care îşi depăşeşte statutul de fetiţă terorizată de părinţi şi îşi asumă la fel de agresiv ca şi ei destinul copilului ei. A spune că e puternic, că te emoţionează, că te urmăreşte, că e subtil prin modul în care te fură din sală şi te transportă în intimitatea propriilor unghere dosite ale afectivităţii mi s-ar părea insuficient.

Cumva, e o experienţă traumatică, în timpul şi în urma căreia devii mai vulnerabil, până la regresia în spaţiul lipsit de cinsm al unei inocenţe încă neexpirate. Ceea ce, într-o lume în care intuieşti arareori îngeri dispuşi să te dea în scrânciob, poate fi dureros de reconfortant.

Pentru mine aşa a fost.

Cu drag,
Ioana.



 Toate articolele despre Îngropaţi-mă pe după plintă


3 comentarii

  • MULTUMESC!
    CRISTINA ELENA, 20.01.2011, 17:19

    Draga Ioana, iti multumesc pentru tot ce ne daruiesti! Povestind din trairile tale la diferite spectacole, piese de teatru, ne indemni, frumos si diplomatic, sa mergem sa vizionam ceva de calitate, sa mai lasam calculatorul, sa ne facem timp si pentru adevarata ARTA! Sper sa ajunga spectacolul si la Constanta! Promit ca voi face tot posibilul sa ajung sa-l vizionez! Te imbratisez cu drag!

  • imi cer scuze
    magi, 28.02.2011, 17:06

    Am citit frumoasa forma literara in care ati imbracat gindurile provocate de spectacolul in care joc Va marturisesc sincer ca in timpul repetitiilor am repetat cu aceeasi inconstienta pe care o regasiti pe scena.Nu ne-am imaginat niciunul dintre noi ca aceasta ANECDOTA A VIETII va marca atit de puternic sufletul si gindurile celor care privesc doar un spectacol de teatru.Va multumesc din suflet pentru scrisoarea frumoasa pe care am citit-o dar ma simt vinovat rapidu-va clipele pecare le-ati petrecut cu noi in gind.Imi cer mii de scuze!

  • multumesc
    ds, 03.03.2011, 00:14

    Draga Ioana, multumesc pentru scrisoare, desi nu sint Razvan :) Este o minune ca in zilele noastre marcate de rutina si amaraciuni care se astern tacute ca zapada apare un spectacol de teatru care ne rascoleste si ne pune in situatia de a redeveni normali - oameni pe care-i bucura tot, pe care-i doare tot, asa cum frumos spunea Oana Pellea. As vrea ca acest spectacol sa reprezinte un moment de referinta pentru ceea ce insemna teatrul, de fapt - o poveste transmisa cu emotie si primita cu emotie.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ioana Bâldea Constantinescu


Alte articole

 Un spectacol ca o slujbă - Îngropaţi-mă pe după plintă, Sabina Balan
 Din Bucureşti, cu cele mai bune intenţii - FNT, 2011, Florian-Rareş Tileagă
 fericirea vs. viaţa - Îngropaţi-mă pe după plintă, Cătălina Miciu
 De ce un spectacol bun e adeseori o nebună manipulare - Îngropaţi-mă pe după plintă, Iulia Popovici
 Groapa de la Moscova - Îngropaţi-mă pe după plintă, Simona Chiţan
 Toate articolele despre Îngropaţi-mă pe după plintă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer