O comedie psihanalitică - Surviving Life (Theory and Practice)

Švankmajer îşi deschide filmul printr-un discurs în faţa camerei ("de ce nu ar avea şi filmele o prefaţă la fel cum au cărţile?", se întreba el cu câţiva ani în urmă) în care oferă o explicaţie plină de umor alegerii sale de a combina filmările reale cu colaje: bugetul redus, faptul că fotografiile sunt mult mai ieftine decât actorii - "fotografiile nu mănâncă". Totodată, prezintă şi genul filmului: o comedie psihanalitică, la care nu se va râde prea mult. După discurs, capul lui Švankmajer se crapă, descoperind un craniu lucios, care se desprinde şi se rostogoleşte într-un canal.

Titlul, Surviving Life, nu pare să facă trimitere doar la destinul personajului principal, ci şi la modul particular în care Švankmajer se raportează la existenţă: el "supravieţuieşte vieţii" (deloc blândă în Cehia celei de-a două jumătăţi a secolului al XX-lea) printr-o muncă asiduă, dedicată cinemaului, animaţiei, artelor plastice, într-un cuvânt "poeziei", aşa cum o numeşte el însuşi. Opera lui se distinge prin atenţia obsesivă pentru viaţa latentă a obiectelor, pentru plăcerea suprarealistă a asocierilor inedite de imagini, dar şi pentru o luciditate tranşantă a ideilor, amendată deseori de sistemul comunist. Din păcate, Surviving Life este doar o imagine diluată a acestei forţe creative.
 
Urmărind o linie narativă simplă, filmul expune o temă dragă suprarealiştilor: visul. Eugene, un bărbat în pragul crizei vârstei a doua, trăieşte o existenţă dublă: o viaţă monotonă, alături de soţia pe care încă o mai iubeşte, şi o poveste de dragoste cu o femeie tânără, idilă care se desfăşoară în timpul somnului. Eugene devine dependent de lumea virtuală a visului şi caută metode să-şi inducă somnul şi, totodată, să preia controlul asupra evenimentelor care se petrec în vis. Apelează la un psihanalist, care îi interpretează visele după teoriile lui Freud şi Jung, elaborând o plasă de motive şi simboluri care îl absorb în totalitate, determinându-l să renunţe la realitate.   
 
Inovaţia la nivel dramaturgic nu a constituit niciodată o prioritate pentru Švankmajer, lungmetrajele sale desfăşurându-se după o structură narativă relativ clasică. El este un explorator al limbajului cinematografic, iar atunci când îşi face bine treaba, spectatorul este profund tulburat: obiectele palpită, simt şi gândesc mult mai intens decât oamenii, sunt blânde sau malefice, oamenii sunt reduşi la instincte şi mişcări robotice, auzul se ascute. Colecţia de "bizarerii" a lui Švankmajer e făcută să emoţioneze profund şi inexplicabil, să te bântuie. Surviving Life se intersectează rareori cu elementele caracteristice şi pline de substanţă ale creaţiei švankmajeriene.

Filmul este aclamat în special datorită utilizării preponderente a unei tehnici speciale: combinarea de filmări reale ale actorilor cu fotografii ale acestora, decupate şi animate apoi fotogramă cu fotogramă, pentru că Švankmajer nu crede în animaţia computerizată. Dar efectele acestei tehnici sunt departe de a fi spectaculoase si devin destul de repede monotone. Cu toate că ironizează cu mult umor teoriile lui Freud şi Jung (portretele de pe perete ale acestora luptându-se pe viaţă şi pe moarte şi afişând rânjete victorioase ori de câte ori psihanalista rosteşte una din ideile lor), Švankmajer se lasă cumva cucerit de aceste interpretări. Filmul abundă în simboluri clişeistice ale sexualităţii şi fertilităţii: oul, pepenele, şarpele, găina etc., iar regizorul nu îi mai păstrează personajului său principal scutul impenetrabilităţii, ci îl aruncă în "gura lupului", pradă interpretărilor psihologice. Ironia, erotismul bizar şi subversivitatea lui Švankmajer se evaporă, lasând în urmă un gust amar. 
 
În mod surprinzător, secvenţa finală este ca un spasm tulburător, care aminteşte de opera lui Švankmajer la apogeu: minuscula păpuşă-colaj-cu-faţa-reală-a-actorului înoată în apa din cadă, amestecată cu sângele mamei sale. În afara celor neliniştiţi profund de această ultimă imagine, spectatorii pleacă din sală relaxaţi şi uşor amuzaţi. Pe de altă parte, critica internaţională tratează cu superficialitate filmul, concentrându-se asupra personalităţii grandioase a regizorului şi animatorului ceh - o îngăduinţă dureroasă şi nerespectuoasă pentru un creator care şi-a dorit întotdeauna să destabilizeze structurile interioare ale spectatorilor şi care reuşea să o facă excepţional până nu demult.