Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Concert de muzică americană la Filarmonica George Enescu


Marcel Frandeş

ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, aflată sub bagheta dirijorului grec Alexandre Myrat, a susţinut un concert la 13 ianuarie 2011, cuprinzând lucrări din creaţia unor cunoscuţi compozitori din SUA: Charles Ives, George Gershwin, Leonard Bernstein şi John Williams. Publicul a putut, de asemenea, să se bucure de audierea câtorva teme muzicale din filme, precum Jurassic Park, Lista lui Schindler şi Indiana Jones. Solistul serii a fost pianistul grec Anastasios Pappas.
 
Considerat primul creator american original în domeniul muzicii culte, neinfluenţat de vreuna dintre şcolile europene, Charles Ives (1874-1954) a compus lieduri, muzică de cameră (Sonata Concord pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trio-uri şi cvartete), lucrări instrumentale în care a aplicat principii ale dodecafonismului (The Unanswered Question, Over the Pavements, Tone Roads nr. 3, Scherzo), simfonii, seturi pentru orchestră, uverturi, marşuri, poloneze, variaţiuni, preludii, fugi, cântece, precum şi psalmi pentru cor.
 
Lucrarea Întrebarea fără răspuns (1908) de Charles Ives, care a deschis concertul simfonic din sala Ateneului Român, reprezintă atât preocuparea pentru efectele sonore spaţiale cât mai ales concepţia agnostică. Astfel, formaţia de coarde şi o trompetă, aflate pe scenă, păreau să dialogheze cu un cvartet de suflători de lemn, aflaţi în culise. Peste armoniile de coral ale corzilor - sugerând tăcerea druizilor[1] care ştiu, văd şi nu aud nimic - apare o întrebare, expusă cu o totală independenţă melodică şi tonală de către trompetă.



Trompeta repetă de mai multe ori interogaţia sa. Totul se stinge, în cele din urmă. Solitudinea învinge. O muzică extraordinară, ce reflectă poate dihotomia ce a apărut în arta sunetelor în secolul XX, între tonalism şi atonalism.



 
Concertul în fa pentru pian şi orchestră de George Gershwin l-a avut ca solist pe grecul Anastasios Pappas. A studiat pianul la Conservatorul din Atena, cu profesoara Maria Chairogiorgou. S-a perfecţionat apoi la Royal Academy of Music din Londra, cu Vanessa Jayne Latarche şi Frank Wibaut. Anastasios Pappas este laureat al unor concursuri din SUA, Italia, Marea Britanie şi Grecia. După ce a fost distins cu premiul Michael Radick Memorial Fund, la New-York a debutat la Carnegie Hall, în 1996. Pianistul a concertat alături de Budapest Festival Orchestra, Athens State Orchestra, Patras soloist, Orchestra of the Colors, Camerata Budapest, R.A.M. London Symphony Orchestra, London Sinfonietta, London Soloist Chamber Orchestra, Orquestra do Norte - Portugalia, Filarmonica George Enescu din Bucureşti, Orchestra de Stat din Kazahstan, Filarmonica Moldova din Iaşi şi Filarmonica din Cluj. A colaborat cu dirijorii John Georgiades, Diego Masson, Ivan Fischer, Alexandru Lascae, Emil Simon, Adrian Sunshine, Saulis Sondeckis, Steven Lipsitt. Pianistul grec a înregistrat pentru posturi de radio de la Londra, New-York, cât şi pentru televiziunile din Grecia şi SUA.
 
În interpretarea artistului Anastasios Pappas, Concertul în fa de Gershwin a beneficiat de autenticitate, elan şi spirit improvizatoric. După acel ritm de charleston al suflătorilor şi violelor, din debutul primei părţi, Allegro - în care se recunoştea spiritul tânăr şi entuziast al Americii - intervenţia solistului aducea o nouă idee muzicală plină de umor. Frumuseţea blues-ului, din Andante con moto, cu atmosfera sa poetică şi nocturnă, a fost realizată într-o formă în care puritatea predomina. În finalul concertului, Anastasios Pappas, acompaniat cu deosebit profesionalism de ansamblul orchestral, dirijat cu o mare precizie de Alexandre Myrat, a reuşit să creeze acea orgie de ritmuri, despre care însuşi Gershwin pomenea în descrierea New York Concerto-ului. Discursul a avut un dinamism, susţinut de-a lungul întregii mişcări finale,Allegro agitato. Acele sincope ritmice, cu accentele lor tonice, erau cântate cu o anume severitate, dând impresia de tenacitate, însă evitând acumulările de tip clasic prin repetare. Armoniile jazz-istice ale suflătorilor erau dublate şăgalnic de timbrul trianglului. Totodată, reiterarea principalelor teme ale lucrării, fiecare cu specificul ei, a subliniat unitatea întregului edificiu sonor.
 

 
La cererea publicului, pianistul Anastasios Pappas a cântat o piesă dedicată regretatului dirijor Alexandru Lascae (artist român care activase din 1969 în Olanda), în care se recunoşteau sonorităţi de toacă, ţambal, nai şi cobză. Cântând în picioare, interpretul surdina corzile pianului, punând o mână în interiorul cutiei de rezonanţă, iar cu cealaltă executa pe claviatură anumite formule ritmice, tipice folclorului muzical românesc.
 
Cele nouă momente ale dansurilor simfonice din West Side Story de Leonard Bernstein - orchestrate de Sid Ramin, - surprind episoadele semnificative ale povestirii din comedia muzicală, inspirată după Romeo şi Julieta de William Shakespeare. Astfel, în Prologue se narează muzical rivalitatea crescândă dintre cele două bande de adolescenţi - Jets şi Sharks, în Somewhere (Undeva) asistăm la o evadare în ireal, apoi în Scherzo visul continuă, iar atmosfera urbană apăsătoare dispare, fiind înlocuită de solaritate, în Mambo revine lumea reală şi pluteşte în aer ceva, apoi în Cha-Cha se petrece întâlnirea Mariei cu Tony, iar dragostea lor se înfiripă, în Meeting Scene (Scena întâlniri) tensiunea se amplifică, apoi în Fuga Cool agresivitatea creşte, în Rumble este descrisă înfruntarea prin moarte şi în Final este evocată dragostea pierdută prin cântecul Mariei.
 
Filmul West Side Story (1961) - cu Natalie Wood în rolul Mariei - a avut de asemenea, un mare succes.

În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, această muzică atât de vie a răsunat plină de frenezie.
 
Dirijorul grec Alexandre Myrat trăieşte la Paris din 1977. A studiat cu Igor Markevitch, Nadia Boulanger şi Max Deutsch. A câştigat în 1976 premiul Gino Marinoucci. Între 1984-1989 a fost director artistic al ansamblului Picardie Orchestra. În 1991 a fondat La Kamerata, formaţie cuprinzând 34 de instrumentişti. Împreună cu ei a concertat pe scenele din Stockholm Concerthouse, Théâtre des Champs Elysées, Royal Festival Hall, Théâtre de la Monnaie şi a participat la festivalurile Maggio Fiorentino, Haydn Festspiele şi Ravena Festival. Alexandre Myrat a realizat înregistrări pentru EMI, obţinând mai multe premii Recordings Academy. A condus şi spectacole de operă la Athens Concert Hall şi la Opera din Montpellier. Din 2007 predă dirijatul la Atelier Lyrique - Opera Bastille din Paris. A fost distins de guvernul francez cu titlul Chevaliers des Arts et Lettres.
 
La Bucureşti, în concertul de la Ateneul Român, dirijorul Alexandre Myrat a reuşit să creeze un timp artistic propriu, marcat de spiritul lucrării interpretate, aducând publicului atmosfera muzicii americane din secolul XX, atât de bogată sub aspect coloristic şi cu o atractivă vigoare. De altfel, spre sfârşitul concertului, muzica ce constituie coloana sonoră a unor celebre filme a invadat sala - Indiana Jones, Jurassic Park  şi  Lista lui Schindler -, răspândind bucurie auditoriului, atât prin recunoaşterea temelor muzicale, cât şi prin calitatea interpretării acestora pe viu.
 

 
Filmul Lista lui Schindler a fost regizat de Steven Spielberg, şi bazat pe romanul Noe Schindler de Thomas Keneally. În rolurile principale Liam Neeson, Ralph Fiennes şi Ben Kingsley, Caroline Goodall, muzica filmului fiind scrisă de John Williams. Filmul a fost distins cu Premii Oscar, BAFTA şi Globul de Aur.
 
La cererea publicului, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu şi dirijorul Alexandre Myrat au oferit piesa comică The Typewriter (Maşina de scris) de Leroy Anderson, în care ca solist apare un dactilograf care interpretează o partitură ritmică, utilizând zgomotele produse de ţăcănitul maşinii clasice de scris, totul acompaniat de un ansamblu orchestral. Compozitorul american Leroy Anderson (1908-1975) a fost unul din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai Light orchestral music. Lucrările sale au fost răspândite, în special, de către Boston Pops Orchestra, dirijată de Arthur Fiedler. Piesa Maşina de scris a beneficiat de o pantomimă celebră, oferită de marele comic Jerry Lewis. Tema muzicală a fost, de asemenea, utilizată în comedia de televiziune Esto nu nombre tiene (Puerto Rico), bazată pe serialul american de televiziune Rowan & Martin"s Laugh-In produs de Tommz Muñiz.
 
Avem nevoie de astfel de concerte pentru a deveni mai bogaţi sufleteşte!


[1] Druizi, preoţi celţi, din perioada premergătoare cuceririi Galiei de către romani. Ei erau aleşi pe viaţă de nobilimea tribală, beneficiind de privilegii şi jucând un important rol juridic administrativ, educativ, medical şi politic. Numele de druid provine de la stejar.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Oda bucuriei de Beethoven la Ateneu, Marcel Frandeş
 Tineri pianişti la Ateneu, Marcel Frandeş
 Ultimele acorduri Chopin în 2010, Oltea Şerban-Pârâu
 Din nou despre Jordi Savall, Monica Isăcescu
 Sunetul Mitsuko Uchida, Monica Isăcescu
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer