Pe 17 ianuarie 2010, Cineclubul săptămînal "Luni de film" de la Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR) i-a avut ca oaspeţi pe regizorul Liviu Ciulei şi pe actorul Victor Rebengiuc, care au prezentat filmul Pădurea spînzuraţilor (1965) şi au răspuns la întrebările publicului.
O sală plină, mai ales cu tineri, a primit cu aplauze cele două personalităţi ale filmului şi teatrului românesc invitate la Cineclub. Victor Rebengiuc, constrîns de programul încărcat al repetiţiilor pentru un nou spectacol, a vorbit despre Pădurea spînzuraţilor şi rolul său înaintea proiecţiei. Actorul s-a declarat fericit că a putut să participe la realizarea filmului, pe care l-a numit "o piatră de temelie a cinematografiei româneşti". Victor Rebengiuc nu fusese prima opţiune a regizorului pentru rolul Apostol Bologa, însă actorul ales anterior, Şerban Cantacuzino, nu s-a dovedit suficient de matur pentru partitura acordată, aşa că a fost înlocuit. "La mine a fost mai dificil, deoarece chipul meu era departe de a fi angelic, aşa că m-a vopsit, m-a făcut blond, mi-a ridicat nasul cu o cîrpă, ca să fiu puţin mai cîrn... S-au făcut mari eforturi de machiaj", a glumit Victor Rebengiuc.
În film, graţie luminii create de Ovidiu Gologan, căştile soldaţilor capătă "mici aureole, ca nişte flăcări de lumînări", sugerînd "transformarea acestor anonimi în nişte stafii". Liviu Ciulei a mai observat că a avut la dispoziţie "o distribuţie fabuloasă", în frunte cu Victor Rebengiuc, pe atunci aproape debutant, "care este astăzi poate cel mai mare actor al României". Cît despre rolul său (căpitanul ceh Klapka), regizorul a afirmat că acum consideră interpretarea sa "puţin cam melodramatică în scena confesiunii în faţa lui Bologa".
Episodul cu Müller (Emeric Schäffer) şi Petre (Ştefan Ciubotăraşu), inspirat scenaristului Titus Popovici de nuvela lui Rebreanu Iţic Ştrul, dezertor, avea, în scenariul literar, un alt final: soldatul forţat să dezerteze se spînzura de creanga unui copac. "Gestul mi s-a părut stupid. Mi-a venit ideea dezbrăcării, între două lumi înnebunite în încleştarea războiului: omul gol, ridicîndu-şi cămaşa în sus", a observat Liviu Ciulei. Ultima scenă (masa tăcerii), pe care reputatul critic şi istoric de cinema a numit-o "sublimă", a fost inventată la filmare. "Le-am spus celor din echipă: «Vreau să facem scena asta aşa, pentru că vreau să iau premiu la Cannes.» La care toţi şi-au zis: «A-nnebunit Ciulei!» Şi cred că este cea mai bună scenă pe care am regizat-o vreodată. Pentru că e vorba de bărbat şi femeie, vin şi sare, viaţă şi moarte. Iar toate acestea sînt concentrate în tăcerea acestei scene."
Întrebat de ce a realizat doar trei filme, Liviu Ciulei a răspuns: "Undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus, după Pădurea spînzuraţilor, mi-au fost refuzate, şi ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea". Printre proiectele nerealizate s-au numărat două adaptări după Shakespeare, Visul unei nopţi de vară (potenţială coproducţie româno-italiană, cu Monica Vitti) şi Regele Lear (film care trebuia să aibă ca interpreţi ţărani maramureşeni). Dintre proiectele refuzate, regizorul a amintit Reconstituirea ("Ştiam că avea să aibă foarte multe necazuri filmul, cum a şi avut, şi, cum Pintilie voia neapărat să-l facă, i-am zis: «Fă-l tu, Pintilie!».") şi Baltagul ("Anna Magnani a văzut Pădurea... şi a vrut să joace în Baltagul meu. Dar am fost atît de tîmpit - nu mi-e ruşine s-o spun -, că am refuzat un scenariu extraordinar al lui Sergio Amidei, pentru că n-am vrut să renunţ la statuara, taciturna Vitoria Lipan a lui Sadoveanu.").
Cînd un spectator l-a întrebat cît de mult a permis improvizaţia la filmare, Liviu Ciulei a răspuns: "Deloc. Eu găsesc că regia este logică, după aceea logică, după aceea logică şi, dacă mai e 1% inspiraţie, atunci e bine. Faţă de alţi colegi, precum Andrei Şerban, care sînt pentru improvizaţie, eu sînt pentru un desen precis şi, repet, logic".
Pădurea spînzuraţilor
Este printre cele mai izbutite ecranizări din cinematografia românească. Filmat în lunile ianuarie-mai ale anului 1964, în judeţele Braşov şi Cluj (şi în multe interioare la Buftea), a avut premiera în România, în martie 1965, şi a fost selecţionat în competiţia Festivalului de la Cannes din acel an, obţinînd prestigiosul Premiu pentru regie. Pădurea spînzuraţilor a mai fost distins cu Premiul de Excelenţă pentru calitatea imaginii şi pentru ingeniozitatea mişcărilor de aparat, la al IV-lea Congres UNIATEC de la Milano, 1964, precum şi cu Marele Premiu "Pelicanul alb", Premiul pentru imagine (Ovidiu Gologan), Pemiul pentru interpretare feminină (Ana Széles) şi Pemiul pentru muzică (Theodor Grigoriu) la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, 1965. În 2008, Asociaţia Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaştilor din România a solicitat profesioniştilor din domeniu să alcătuiască un clasament al celor mai bune zece lungmetraje de ficţiune româneşti produse începînd cu 1912. Pe baza topurilor celor 40 de critici respondenţi, s-a alcătuit un clasament general, în care Pădurea spînzuraţilor de Liviu Ciulei s-a clasat pe locul al doilea, la doar 2 puncte distanţă de liderul Reconstituirea de Lucian Pintilie.
Cineclubul filmului românesc
După reluarea în forţă cu Pădurea spînzuraţilor, Cineclubul mai propune, în lunile ianuarie şi februarie, următoarele proiecţii cu invitaţi: Duhul aurului de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, Asfalt Tango de Nae Caranfil, La capătul liniei de Dinu Tănase, Occident de Cristian Mungiu şi Vînătoarea de vulpi de Mircea Daneliuc.