(ultimul număr din revista HBO - Dec 2010)
Cel mai potrivit epilog, acum la ceas de despărţire, mi-a fost inspirat de recenta premieră new-yorkeză a piesei lui Shakespeare, Love's Labor's Lost alias Zadarnicele chinuri ale dragostei, în regia lui Andrei Şerban. N-aş fi crezut...
N-aş fi crezut, pentru că singura amintire pe care o am legată de piesa lui Will este una exuberantă şi relativ inofensivă graţie versiunii cinematografice operată acum zece ani sub forma unui muzical de Kenneth Branagh. Nu am citit piesa, după cum, de altfel, nu am citit niciuna dintre piesele lui Shakespeare. Nici măcar n-am încercat vreodată, aşa cum de pildă încerca hipsterul din metroul cu care m-am întors acasă, seara târziu, de la teatru. Individul, îmbrăcat în GAP in cap până-n picioare, afişa un exemplar din Romeo şi Julieta pe care, preţ de jumătate de oră cât a durat călătoria cu metroul, l-a deschis şi l-a închis de o sută de ori. Semnul de carte era undeva pe la pagina 10, dar tipul avea un motiv serios ca să nu-şi strice ochii citind: purta nişte ochelari uriaşi de soare...
Zadarnicele chinuri ale dragostei a fost scrisă aproximativ în aceeaşi perioadă cu Romeo şi Julieta, dar, spre deosebire de aceasta, n-a fost gândită neapărat pentru marele public, ci pentru elita nobiliară a vremii. Se spune despre ea că este una dintre cele mai sofisticate intelectual şi nepopulare piese scrise de Shakespeare - lucru care, evident, nu reieşea deloc din versiunea trunchiată a lui Branagh care n-a păstrat decât scheletul de farsă frivolă, dichisindu-l cu ţoale şic şi numere muzicale. E drept că şi la Andrei Şerban, unul dintre personajele care-şi declară dragostea, acea dragoste trudită în van din titlu, o face în ritm de rap - dar suntem departe de abordarea ludică şi empatică din montarea modernă la Noaptea regilor a aceluiaşi Şerban, văzută acum mulţi ani la Naţionalul bucureştean.
Aici, exuberanţa atotprezentă de-a lungul piesei este brusc decapitată. Moartea anunţată spre final pune capăt unui irezistibil carusel de culori, jocuri de societate şi calambururi, în care eroii poveştii se joacă unul cu sentimentele celuilalt, sfârşind sufocaţi de propria artificialitate şi de impactul cu cruda realitate. Pe cât de tare am avut senzaţia că asist la o execuţie, pe atât de lipsită de emoţie mi s-a părut întreaga montare de la Riverside Theater - şi cred că tocmai în asta rezidă, paradoxal, reuşita spectacolului. La urma urmei, n-ai cum să vibrezi alături de nişte personaje care-şi refuză, cu o mândrie demnă de o cauză mai bună, accesul la fericire, refugiindu-se în spatele unor măşti. Chiar dacă trezirea lor la realitate e urmată de promisiunea unei reparaţii viitoare, pentru mine tot nişte roboţi care au pierdut pariul cu dragostea rămân. După cum tot roboţi mi se par şi eroii din Gossip Girl la care m-am uitat cu delicii vinovate în aceeaşi seară, acasă - atâta doar că aceştia sunt complet lipsiţi de speranţă. Nicio catastrofă din lume nu ar fi capabilă să le ghilotineze propria vanitate. Probabil că dacă Shakespeare ar fi trăit astăzi, ar fi scris, cu acelaşi exces de jocuri de cuvinte, scenariul flamboaiant al vieţilor scandaloase şi oh-cât-de-artificiale ale elitei new-yorkeze din acest serial. Dar nu aici voiam să ajung...
Da, poate că am fost şi noi nişte roboţi - normal, doar am scris lunar, timp de câţiva ani buni, cu securea deadline-ului la ceafă. Da, întâmplător, şi eu mi-am asortat de câteva ori culoarea chiloţilor de la H&M cu cea a Converşilor, cum fac eroii din piesă, în momentul antologic al balului mascat. Da, şi noi ne-am jucat cu cuvintele şi cu sentimentele voastre - dar am făcut-o de dragul filmelor care, sperăm, ne vor lega, dincolo de cruda realitate. Şi da, am fost şi frivoli uneori, atunci când am simţit că cinemaul ameninţa să ne transforme de-a binelea în nişte roboţi docţi, dar nu, nu ne-am refuzat propriile sentimente în faţa filmelor care meritau lucrul ăsta. Am crezut că scrisul va dura, că nu va fi în zadar şi că nu vom fi anunţaţi vreodată că e ultimul articol pe care-l mai comitem pentru revista HBO. Pe de altă parte însă, am trecut deja, fiecare dintre noi, prin asta - şi nu o dată am cântat prohodul publicaţiilor pentru care am lucrat - pentru a mai putea fi emotivi la moartea încă unei reviste de film, fie ea şi ultima de pe piaţă. Mă rog, aici bravez, de dragul analogiei cu montarea rece a lui Şerban... Aşa că, pe curând!