Looking back (4): A doua tăcere - Nattvardsgästerna / Winter Light

Nu o să spun că Nattvardsgästerna / Winter Light, filmul lui Ingmar Bergman din 1963, este o capodoperă, dar e unul din cele mai personale şi disperate filme ale sale. Este a doua parte a trilogiei "Tăcerea lui Dumnezeu" şi cea mai bergman-iană (dacă pot spune) dintre toate. De data aceasta, suedezul chinuie un pastor pe nume Tomas Ericsson (jucat minunat de Gunnar Björnstrand, un actor mai subtil şi mai interesant decât Max von Sydow) din ce în ce mai deznădăjduit şi mai veninos din cauza crizei de credinţă în care se află, declanşată în special de moartea soţiei sale cu câţiva ani în urmă. Delicata, fragila şi bolnăvicioasa Märta (omniprezenta Ingrid Thulin), învăţătoarea satului, îşi asumă, fără niciun fel de chemare, rolul de "tămăduitoare" a sufletului în agonie al lui Tomas.

Însă Tomas nu are nevoie de aşa ceva. Filmul începe cu o ceremonie religioasă ţinută de el, în care vorbele şi gesturile sale mecanice se îmbină cu indiferenţa unei audienţe din ce în ce mai alienate (şi, oricum, nenumeroase), într-una din cele mai cinice scene regizate de Bergman care-mi trec acum prin cap. Cam asta a rămas din sufletul pastorului: un automatism profesional amestecat cu o blazare existenţială (pare mult mai încântat de noua maşina cumpărată decât de ideea de a-şi ajuta comunitatea) şi chinul zilnic al "tăcerii lui Dumnezeu". Ştie că posibilitatea unui re-descoperiri, a unei mântuiri, a trecut demult, de aceea insistenţele "umanitare" ale învăţătoarei îl agasează, ca tentativele de a îmlânzi un animal sălbăticit. Cu o privire de scorpion şi un ton rigid, metalic, el încearcă să refuze mâna de ajutor spiritual al Märtei pe căi cât mai politicoase, până când aceste căi se dovedesc ineficiente şi cer ceva mai categoric. De aici şi umorul crud, otrăvit, al filmului. În cea mai intensă scenă, el îi spune învăţătoarei că e deranjat de încercările ei de a-i imita soţia, de afecţiunea ei timidă, de stilul ei neîndemânatic, de "sfaturile ei bune", de eczemele ei, de digestia ei slabă, de ciclurile ei ş.a.m.d. La un moment dat, lacrimile ei amare contenesc, când realizează cât de slabe îi sunt şansele de a lega ceva (orice) cu el, în timp ce Tomas rămâne la acelaşi nivel de calm dispreţuitor şi de apatie obosită. Este una din scenele de "eliberare" emoţională cele mai bune ale lui Bergman, alături de certurile înverşunate ale soţilor din Scene dintr-o căsnicie şi acuzaţiile explozive dintre mama (o altă Bergman - Ingrid) şi fiica din Sonata de toamnă.

Pe alt plan, Ericsson e pus în situaţia foarte neplăcută de a fi nevoit să îi ofere consiliere spirituală unui soţ şi tată (jucat de Max von Sydow), din ce în ce mai deprimat ca urmare a perspectivei unui război nuclear cu China. Tomas întrevede posibilitatea de a se plânge el însuşi de abandonul lui Dumnezeu şi de propria disperare de zi cu zi, încercând să găsească în personajul lui von Sydow un soi de "camarad în suferinţă". Evident, asta nu funcţionează iar egoismul pastorului are urmări dezastruoase, tânărul luându-şi viaţa la câteva ore după discuţie. Mai tulburătoare este reacţia lui Ericsson, la fel de apatică precum la vizitele cu scop salvator ale învătătoarei. În cel mai bun caz, pe faţa sa mereu inertă se poate distinge un regret vag. Este un film despre chinul credinţei şi moartea spiritului pe care acesta o angrenează.

Mulţi, desigur, l-au criticat pe Bergman la vremea sa şi mulţi încă îl mai critică pentru pesimismul existenţial pe care l-a sondat de-a lungul carierei, iar Nattvardsgästerna / Winter Light este o ţintă destul de vulnerabilă în acest sens. E un strigăt continuu, cu unele imagini simbolice uşor atacabile: în primul rând, datorită faptului că nu se potrivesc foarte bine cu stilul auster, glacial al regiei, în al doilea rând pentru că sunt uşor pretenţioase. De pildă, imediat după conversaţia cu personajul lui von Sydow, pastorul iese din biroul său şi pe o fereastră se vede un copac scăldat într-o lumină blândă - desigur, este unul care nu vorbeşte defel, iar imaginea este una vădit ironică. Dar este dreptul marilor cineaşti să se întoarcă la asemenea teme, iar Bergman nu poate fi acuzat de nimic altceva în afară de acest pesimism. Nu există nimic fashionable în felul în care îl afişează (după cum comenta amuzant-ineptul personaj al lui Diane Keaton din Manhattan), e prea deznădăjduit. Allen, în schimb, poate fi acuzat de o anumită monotonie vandabilă, filmele sale recente (cu câteva excepţii) părând născute mai puţin din intelect decât din inerţia imaginii pe care şi-a creat-o şi consolidat-o. You Will Meet a Tall Dark Stranger este ultimul exemplu - mereu găseşti motive să te bucuri şi să râzi la asemenea filme ale lui Allen, dar mai puţine motive să le păstrezi cu tine.

Nattvardsgästerna / Winter Light poate fi uşor reţinut de cinefili, în pofida tendinţelor sale demonstrative. Indiferent că făcea filme din frământări adevărate sau din dorinţa de a le vinde unui anumit public, Bergman le făcea cu un excelent ochi pentru posibilităţile cinema-ului. Finalul este unul interesant ambiguu: după un dialog cu paracliserul, Ericsson purcede la o nouă slujbă, dar de data aceasta cuvintele sale parcă sună altfel - a rămas la fel de împietrit sau a revenit, măcar temporar, la o brumă de credinţă? Este faţa sa inertă sau stă în ochii săi o nouă însufleţire? Numai o actorie şi o regie de primă clasă s-ar juca atât de bine cu un simplu cadru.