ICR Londra (http://www.icr-london.co.uk/) a reperat singurul cinematograf de artă din oraş, Queens Film Theatre (situat peste drum de clădirea principală a Universităţii, Lanyon Building, decupată - ca să fim grosolani - din Harry Potter), unde anul trecut a încercat marea cu degetul organizând o proiecţie cu Francesca, iar acum a revenit cu prima operaţiune amplă din capitala Irlandei de Nord: şase filme româneşti (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, Morgen, Aurora, Marţi, după Crăciun, Felicia, înainte de toate şi Portretul luptătorului la tinereţe), invitaţi din patrie - regizorul Cristi Puiu (care a ţinut şi un masterclass), actorul Hathazi Andras şi subsemnata (care a prezentat filmele).
Totul s-a desfăşurat cu forţe locale. Mica şi eficienta echipă de la ICR Londra, condusă de Dorian Branea, a adus vin românesc (alb şi roşu) pentru ultima seară, dar a făcut la o tipografie din Belfast afişele, broşurile şi două panouri reprezentându-i pe regizori în mărime naturală. Mi-ar fi plăcut ca siluetele sa aibă capetele detaşabile, astfel încât să te poţi fotografia în postura de Cristi Puiu sau să te joci inversând capetele regizorilor :).
Noul Cinema Românesc nu e interşanjabil, însă. Irlandezii de toate vârstele care au venit la QFT au putut să-şi dea seama că filmele care se fac în România diferă unul de celălalt. Cel mai bine au mers Portretul luptătorului la tinereţe şi Morgen.
Primul, pentru că a venit pe orizontul de aşteptare al unor oameni marcaţi de război civil (un psihiatru mi-a spus cât de multe sunt cazurile de stres posttraumatic şi cum reverberează el mai ales în alcoolism - de altfel, barurile se şi închid la 1 noaptea).
Pe de alte parte, filmul lui Marian Crişan a vândut bilete pentru că oamenii aflaseră din program că e comedie. Le-a şi plăcut, iar la sesiunea de întrebări şi răspunsuri de la sfârşit au fost dornici să afle o grămadă de informaţii de la Hathazi Andras. Cei mai puţini spectatori au fost interesaţi de Aurora şi de masterclassul autorului său (ceea ce nu l-a împiedicat pe Cristi Puiu să vorbească aproape două ore cu plăcere).
De un succes nebun s-a bucurat Nico de Transilvania, o DJ-iţă în plină ascensiune, stabilită de ceva vreme la Brighton, lângă Londra, si care a mixat balkan & electro la The Menagerie (unul dintre cele mai cunoscute cluburi din oraş). În faţa unui public ce scanda "Nico! Nico!", proprietarii n-au avut de ales decât să scoată sculele din priză ca să nu vină poliţia să-i amendeze.
Fundalul
Belfastul s-a reîntors în lumea civilizată de şapte-opt ani. Au început şi turiştii să vină. Până în 1993, în centru nu se construia cu sticlă pentru că s-ar fi spart din cauza bombelor. Azi, atracţiile turistice principale sunt docurile unde s-a construit Titanicul, în 1912 (au rămas două macarale, ecluza care îi păstrează dimensiunile şi două clădiri de cărămidă unde erau birourile şi atelierele de proiectare), precum şi The Murals, adică pereţii pictaţi din partea protestantă a oraşului, precum şi din partea catolică.
Cel mai sigur mod de a ajunge la The Murals e cu taxiul, iar şoferii (mai ales primăvara şi vara) fac ghidaj complet, ducându-şi clienţii mai întâi în zona protestantă, unde grafitti-urile îi reprezintă pe Oliver Cromwell (revendicat de ambele tabere), dar şi pe membrii ucişi ai diverselor grupuri protestante care acum se luptă intre ele, în special legat de droguri.
Zona catolică şi cea protestantă sunt despărţite de un zid (numit Peaceline) şi el încărcat de grafitti-uri, mai ales dupa încetarea conflictului (şoferii de taxi sunt dotaţi cu carioci negre pentru turiştii care vor să scrie Love&Peace sau Hai, Steaua!, cum sugera Cristi Puiu).
Zidul are patru porţi, deschise la diverse ore din zi, şi nu vezi soldaţi decât atunci când se întâmplă ceva. Dincolo de Peaceline, zona e mai îngrijită, dar tot tristă pentru că e plină de spaţii de rememorare ale catolicilor, mai ales membri ai Armatei Republicane Irlandeze, ucişi în decursul anilor. E plin de fotografii şi de faţade pictate cu figurile victimelor sau cu scene reale. Te simţi ca într-un cimitir. Cum poate reveni viaţa la normal în acest peisaj care te împiedică să uiţi trecutul?
A Good Year....
Irlandezii au fost curioşi să înţeleagă şi trecutul nostru. Programat la o oră ingrată, ora 15 şi taman vinerea, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a avut suficienţi spectatori şi niciunul nu a ieşit din sală (practică pe care irlandezii se pare că n-o au).
Una dintre cele mai amuzante scene din festival s-a petrecut la casierie. Un cinefil între două vârste a sosit gâfâind şi a cerut un bilet la filmul lui Andrei Ujică, cerându-şi iertare că a intarziat cinci minute. "Staţi liniştit, mai sunt trei ore", i-a spus calmă casiera.
Greu de crezut, Queen Film Theatre e singurul cinematograf de artă din oraş. Un oraş, spune directoarea lui, Susan Picken, cu prea multe multiplexuri. E situat chiar peste drum de clădirea principală a universităţii, intr-un terraced house (acel gen de case identice şi unite, specifice Marii Britanii).
Surprinzător, înăuntru e loc destul pentru o cafeteria spaţioasă, două săli de cinema şi una de teatru. Susan Picken merge în fiecare an la Festivalul de la Cannes, ca să vadă filme şi să aleagă pentru repertoriul cinematografului care are deja 40 de ani de existenţă şi e finanţat, ca să poată supravieţui, de mai multe institutii de stat şi private.
În holul cinematografului, unde e o cafeteria cu băutura şi muzică întotdeauna bună (şi întotdeauna britanică) se află şi un calculator unde ai acces la o parte a arhivei cinematografice irlandeze. 70 de ore de imagini digitalizate, o iniţiativă care poate fi accesată din mai multe cinematografe irlandeze şi care pe mine m-a ţinut lipită de scaun mai mult de trei ore.
Am văzut de la imagini filmate de fraţii Lumière în 1897 (la doi ani după apariţia cinematografului) chiar în Belfast (fixaseră camera în trenuri care circulau din Belfast spre alte sate din jur şi pur şi simplu o lăsau să surprindă peisajul) până la filmuleţe pe Super 8, documentare şi filme de ficţiune recente.
Curios, l-am văzut pe Michael Collins (eroul IRA, portretizat de Liam Neeson in filmul lui Neil Jordan), dar am avut impresia că războiul a fost intenţionat lăsat la o parte. (În treacăt fie zis, Liam Neeson s-a născut în apropierea Belfastului).
Pentru ICR Londra, festivalul din Belfast intitulat Waves, Storms and Horizons: Cinema Romania Now este doar începutul unui an foarte bogat. Între 17 si 24 februarie 2011, Festivalul de la Dublin face un focus pe Romania, unde vor fi prezentate: Morgen, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, Portretul luptătorului la tinereţe, Medalia de onoare şi Bună, ce faci? şi unde vor fi invitaţi Marian Crişan şi Alexandru Baciu.
Tot ICR Londra se va ocupa de un alt focus pe cinematograful românesc organizat la toamnă de Festivalul de film de la Rejkavijk. Tot la toamnă, filme româneşti se mai văd la Manchester, dar până atunci, către sfârşitul lui aprilie 2011, Festivalul EastEnd din Londra acordă o atenţie specială filmului românesc printr-un program şi mai amplu.
Recomandat de cotidianul The Guardian ca unul dintre cele doua evenimente cinematografice importante ale weekendului 28-30 ianuarie 2011 (alături de un alt eveniment la Bristol), Festivalul de film românesc de la Belfast a defrişat un teritoriu virgin. ICR Londra si QFT deja fac planuri pentru anul viitor. Numai filme să fie...