martie 2011
Aurora
Toate cele trei lungmetraje ale regizorului sunt bântuite, într-un fel sau altul, de tema morţii. Implicit sau explicit, creaţiile sale poartă o amprentă morbidă. Ai zice - inevitabilă. În fond, cine poate scăpa de această perspectivă? Poate doar Ivan Turbincă. - cel puţin aşa lasă să se înţeleagă povestea lui Creangă şi istoria patriei sale de obârşie.

Marfa şi banii. Film de debut în lungmetraj. Moartea "debutează", aici, ca ipoteză de lucru - pentru orice spectator normal. Când te bagi în aşa ceva... Dinspre personajele direct implicate, totul pare destul de confuz, pierdut într-o violenţă verbală menită, poate, să liniştească frica. Este o lume în care moartea pândeşte la tot pasul, pe şosea sau pe lângă ea. Băieţii ăia, tocmiţi pentru misiuni periculoase, au o salvatoare băgare de seamă - atâta cât să dea telefon cui trebuie. Iar ăla să "rezolve" de la distanţă pericolul. Simplu, nu? Mor ceilalţi. Atâta tot. E bine. Încă bine...

Moartea domnului Lăzărescu. Aici, răbdarea autorului de a explora, centimetru cu centimetru, situaţia fără ieşire a pensionarului singuratic şi cam alcoolic, trece prin sită o întreagă lume. Una cam grăbită, poate. Cam superficială - la prima vedere. Chiar la a doua. Dar sigur obişnuită cu tot soiul de capricii, de absurdităţi. Aici, nimeni nu se gândeşte, măcar, la moarte. Un bătrân ramolit şi cam "ciupit" se plânge că-l doare capul. Cum să nu te doară, dacă bei? Şi burta; a avut ulcer. Normal. Sigur că doare, dacă îţi îneci amarul în spirt. Totul e normal, acolo: şi văicărelile lui "tataie", şi încăpăţânările, şi exasperarea unor medici confruntaţi, în puterea nopţii, cu situaţii mult mai grave decât cea a lui Dante Lăzărescu ăsta. Culmea, anormală pare doar compasiunea asistentei de pe Salvare! Şi chiar este, privită prin lentilele ceţoase ale unei lumi grăbite, extenuate, exasperate. Tocmai această depăşire de atribuţii, de condiţie, de prejudecăţi - pe scurt: excepţia - relevă dimensiunea umană care încă mai rezistă. (Nu mult - până la următorul film). Asistenta medicală este singura care se teme de moartea domnului Lăzărescu. Şi se zbate spre a o întârzia. Întâmplător (sau nu, domnule Puiu?) bătrânul pensionar îşi va da sufletul tocmai atunci când îngerul lui cu cruce roşie pe spate l-a lăsat pe mâini (chipurile) mai bune. Ei şi... ce dacă?

Aurora. La primul film, moartea era relevată şi posibilă prin violenţă. La cel de-al doilea, s-a spus - prin indiferenţă. Deşi, cu minuţia lui fermecătoare, autorul sparge, în final, această prejudecată. Nu, nimeni nu e indiferent faţă de domnul Lăzărescu. Doar că nu prea e luat în serios. O mică diferenţă de nuanţă. Una mortală.

În Aurora (de ce Aurora? La cine sau la ce se referă acest titlu?), moartea devine un program. Conceput şi pregătit de către personaj cu aceeaşi minuţiozitate care-l caracterizează pe regizorul Cristi Puiu însuşi. Cum să-l joace altcineva? Ar fi fost chiar păcat. Filmul o urmăreşte încet, temeinic, înverşunat. Actorul - cam tot aşa. Să fie Puiu un mare actor? M-aş bucura. Oricum, e bine că nu seamănă deloc cu celălalt regizor-actor, Sergiu Nicolaescu. Şi, dacă n-a mai ciuruit supercomisarul la potrivnici... Personajul lui Puiu nu o face nici spectaculos, nici cu fervoare sau în graba lui "pac-pac". Dimpotrivă. Te stoarce pe tine, spectator, de toată răbdarea şi îngăduinţa - dacă ai venit la un film neobişnuit, taci şi rumegă. Cine rezistă - află. Nu totul. Doar ce doreşte el să-ţi arate. De explicat... ei, nici chiar aşa! Cine te crezi, la urma urmei? Ai plătit; ai răbdat 3 ore fără 3 minute... n-ai decât să crezi ce vrei. Că femeia din prima secvenţă este prima lui fostă nevastă... că prezenţa într-o Gară de Nord, pustie ca un garaj subteran, poate declanşa un nou foc de armă criminal. Că Aurora asta e doar una boreală (sau australă - de ce nu?) Există aici, în toată această întreprindere, o înverşunare pe cât de bine temperată şi de mocnită, pe atât de devastatoare.

Am auzit păreri cum că acest personaj îndârjit, tenace, de neabătut din parcursul lui, ar fi la fel de singur ca şi Dante Lăzărescu. Că ar căuta pe cineva care să-l înţeleagă.... să-l compătimească, poate chiar să-l iubească. Personal, nu cred asta. Pentru că omul este - impur şi deloc simplu - rău. Complexat, câinos, sec la suflet, răzbunător. Există, în susţinerea acestei afirmaţii, secvenţa cu fetiţa lui - smulsă cu absurdă brutalitate de la şcoală şi lăsată în grija unei vecine oarecare. Să ne amintim: individul omorâse patru oameni, se pregătea să se predea. Şi...? Nimic patern, tandru sau calm în relaţia cu - aflăm ulterior - fiica lui cea mare. Doar o răpise şi o abandonase. Atât. Tot e bine că o lăsase în viaţă. Dar atât. Nimic mai mult.

Regia: Cristi Puiu Cu: Cristi Puiu, Clara Vodă, Luminiţa Gheorghiu, Gelu Colceag, Lucian Ifrim, Gheorghe Ifrim

3 comentarii

  • .
    zetterstrom, 08.04.2011, 18:27

    As lua in calcul si alte opere ale lui Puiu pentru un tablou complet. In Niki Ardelean (scenarist), la fel, personajul principal e impins la crima. Si mai relevant e (cred) primul sau scurt-metraj, realizat pe cand era student in Elvetia. La fel, un barbat tacut isi ucide prietena/sotia care il cicalise toata dimineata.

    Barbatul care acumuleaza in tacere furie pana explodeaza in acte deosebit de violente e deja mai mult decat o tema preferata a lui Puiu. Devine singura.

    Daca as fi psiholog, faptul ca Puiu deja se joaca pe sine in rolul preferat, m-ar ingrijora un pic.

    • RE: .de acord
      bogdan burileanu, 02.05.2011, 11:18

      mă tem că aveţi foarte multă dreptate.

  • Aurora - ca tranzitie, trecere in noua ordine
    Roxana, 20.12.2014, 03:20

    "Aurora" semnifica un moment incert, vag ( nici zi, nici noapte), dar si un inceput catre noua ordine instituita in capul eroului.
    Comentariul este foarte interesant si se sustine, dar as face niste precizari ce privesc intentia regizorului si a artei sale. As zice ca tema mortii este aici secundara, ne aflam mai degraba in fata unui caz clinic. În situaţii limită de alienare, schizofrenie, depresie, realitatea este sensibil alta decat reprezentarea lumii din capul nostru. Atunci, crima se înscrie ca un act justiţiar, ordonator, devine o necesitate. Personajul aminteşte de „Billy Liar”, ( free cinema). Atunci când ceva nu-i convine, eroul mitraliazǎ mental fǎrǎ discernǎmânt orice se aflǎ în raza sa vizualǎ. Intre a spune "imi vine sa-l strang de gat" pana la a obiectiva actul este o distanta pe care situatiile limite reusesc s-o aboleasca; Obiectivarea actului aduce aici o estetica speciala a crimei diferita de cea obisnuita din 'serial killers', ceea ce face filmul insolit, cu o poetica originala.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus