În Les contes de la nuit (primul film in 3D din cursa pentru Ursul de Aur şi singurul film franţuzesc din Competiţia Oficială), cunoscutul Michel Ocelot nu foloseşte 3D-ul pentru a da carnalitate personajelor, ci pentru a pune în evidenţă fundalul. El foloseşte, de fapt, siluete animate în 3D.
Ocelot imaginează mai multe basme create şi interpretate de aceleaşi trei personaje. Basmele se petrec în zone diferite ale lumii (Tibet, Africa, Antile etc) şi în momente diferite (de pildă, Evul Mediu), dar motorul tuturor este povestea de iubire dintre un băiat şi o fată.
Toate personajele apar mai ales din profil (ca în picturile rupestre) şi întotdeauna în contre jour, ceea ce face ca feţele lor să pară negre. Dacă de la început remarci că eroii sunt într-o dimensiune, tot de la început te surprinde stratificarea decorului de pe fundal, frumuseţea lui delicată.
Treptat, filmul începe să îţi placă şi chiar dacă momentele de legatură dintre basme sună mai degrabă forţat, basmele au un umor şi, mai ales, o frumuseţe specială. Dacă Dieter Kosslick, selecţionerul festivalului, a plănuit să aducă o noutate în Competiţia Oficială, ea e justificată de faptul că, dincolo de înţelepciunea poveştilor, filmul foloseşte în mod original 3D-ul.
Pentru prima oară în materie de 3D, nu sunt interesante personajele, ci lumea din spatele lor - mandalele complicate, decorurile pictate în mov, roz şi bleu din Tibet, florile albăstrii din Evul Mediu, dungile colorate în roşu şi galben din basmul din Antile, griul trist al cerului care face ape, oraşul de aur din vremea aztecilor. De ce? Pentru că toate aceste basme exprimă o înţelepciune valabilă pentru toate epocile şi geografiile, de când sunt oamenii, iar fundalul e exact cel care, pardon de expresie, face diferenţa.
Al doilea film în 3D de la Berlin, Pina - de Wim Wenders, nu vorbeşte despre condiţia umană, ci foloseşte 3D-ul în cu totul alt scop - pentru a da carnalitate operei regretatei coregrafe germane Pina Bausch, de la a carei dispariţie se împlinesc doi ani.
Câteva dintre spectacolele acesteia sunt reluate de compania ei, Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, şi reprezentate nu doar pe scenă, ci şi in locuri inedite din natură. Îi vezi astfel pe membrii companiei dansând pe un trotuar în timp ce în spate trec maşini, sau într-un râu (cu un fals rinocer) sau în trenul suspendat din Wuppertal, într-o seră din grădina botanică, o construcţie neterminată prin ale cărei geamuri lumina intră, albă, sau chiar într-o fabrică.
Cred că Pinei Bausch i-ar fi plăcut omagiul adus de prietenul ei, pentru că acesta găseşte de multe ori translaţia perfectă de pe lemnul scenei în natură, reinterpretându-i coregrafiile nu doar în 3D, cât mai ales în întreaga carnalitate, culoare şi senzaţie olfactivă date de natură.
Asta înseamnă şi că Wenders nu vine cu găselniţe "moderno-simpatice", ci se adaptează perfect lumii Pinei Bausch. Văzând fragmentele din spectacolele acesteia înţelegi şi mai bine ce făcea din ea o mare coregrafă - nu faptul că nu înţelegi nimic din ce vezi, ci expresivitatea celui mai simplu gest, economia de mijloace, universalitatea trăirii.
Wim Wenders şi Pina Bausch plănuiau de mai demult să facă un film împreună, dar moartea bruscă a coregrafei, în vara lui 2009, a lăsat pregătirile pentru film în aer. Wenders a decis să continue să facă filmul pentru Pina, dacă nu s-a mai putut cu ea, şi a început să îl filmeze în toamna lui 2009.
El combină elegant fragmente din spectacolele Le sacre du printemps, Kontakthof, Cafe Mueller şi Vollmond cu fragmente recreate într-un cadru inedit, strecurând la răstimpuri imagini cu Pina Bausch sau scurte amintiri ale membrilor companiei. Uneori, spre final, filmează scena din Wuppertal şi primele rânduri de spectatori, ca să ne dea senzaţia că suntem martorii unui spectacol pe viu.
De multe ori, Wenders reuşeşte momente suprarealiste, dar ele nu ar fi nimic fără coregrafia Pinei Bausch. Filmul lui e un documentar curat şi fidel artei celei căreia îi e închinat.
Peştera clautrofobă a lui Werner Herzog
Ultimul film în 3D văzut de jurnalişti (care deja se obişnuiseră să li se reamintească de nu ştiu câte ori să nu uite să returneze ochelarii) este Cave of Forgotten Dreams, de Werner Herzog.
Este cel mai slab film dintre toate trei, un exemplu nefericit de cum nu poţi face documentar pentru marele ecran sau, dacă faci documentar pentru TV, să nu îl arăţi pe marele ecran. Dar Herzog s-a numărat printre puţinii fericiţi care au avut ocazia să viziteze şi permisiunea de a filma în sudul Franţei, într-o peşteră descoperită recent, care are cele mai vechi picturi rupestre din lume.
Pentru că filmul este coprodus de postul TV History (prin care, probabil, regizorul a primit permisiunea de a filma), documentarul are toate datele unui documentar de televiziune: comentariu din off, talking heads, explicaţii legate de cine e persoana care vorbeşte.
E şi prin structură făcut după tiparele televiziunii, iar tehnica îl face să semene cu filmuleţele de popularizare în 3D făcute de Smithsonian Institution. Singurul motiv pentru care poţi rămâne până la sfârşit e curiozitatea de a vedea într-adevăr superbele animale pictate pe pereţii peşterii Chauvet acum 30.000 de ani, printre care cei mai frumoşi cai pe care i-am văzut desenaţi până acum de mâna omului sau alte animale cărora artistul le-a desenat mai multe picioare pentru a da senzaţia de mişcare.
Dacă filmul n-ar fi fost semnat de Werner Herzog, n-ar fi fost luat în Selecţia Oficială, în afara competiţiei (la fel ca Pina). Pe undeva, supăratul Uwe Boll are dreptate. Filmul lui, Auschwitz (la fel de revoltător ca şi celelalte ale sale) nu a fost selecţionat, dar el a declarat revistei The Hollywood Reporter că va da în judecată festivalul pentru că le pretinde cineaştilor care se înscriu să plătească o taxă de 125 de euro.
Festivalul a replicat că cineaştii pe care îi invită nu plătesc taxa şi asta e, iar Boll şi-a proiectat filmul tot în Berlin, dar nu în cadrul festivalului, sperând că publicitatea făcută de THR să-l ajute să-l vândă.
Alte glasuri, alte păreri
"Terapeutul meu m-a învăţat că o persoană melancolică va fi mult mai calmă dacă se întamplă o catastrofă decât una normală", spune Lars Von Trier pentru Screen International, într-un interviu din ianuarie 2011. Danezul n-a venit la Berlin, dar filmul său, Melancholia, tulbură apele în European Film Market, unde a fost pre-vândut.
Povestea a două surori (interpretate de Charlotte Gainsbourg şi Kirsten Dunst) aflate în faţa sfârşitului lumii e aşteptată de jurnalişti la Cannes . Filmul se pare că începe chiar cu sfârşitul lumii, după care ar urma un flashback.
Tot in EFM e prezent şi debutul regizoral al fostului preşedinte ceh Vaclav Havel, Leaving, adaptare a propriei sale piese de teatru publicate pentru prima data în 2007. Fostul preşedinte în vârstă de aproape 76 de ani nu a venit la Berlin.
Dintre filmele prezentate până acum în competiţie cel mai bine la bursa pariurilor se pare că stă debutul cineastului american JC Chandor, Margin Call, în care Kevin Spacey, Demi Moore, Paul Bettany şi Jeremy Irons interpretează rolurile unor businessmani veroşi de pe Wall Street, în fatidicul an 2008.
Nu l-am vazut pentru ca nu ajunsesem in Berlin, dar Tudor Caranfil a gasit ca e mai bun decat Wall Street 2. Cronici bune a avut şi Almanya - Willkommen in Deutschland de Yasemin Samdereli - considerat de Screen International o poveste bine scrisă şi foarte umană despre turcii din Germania.
În schimb, filmul în care joacă fiica lui Lenny Kravitz, Zoe, a fost considerat de toată lumea drept replica soft şi mai puţin reuşită a lui Precious (şi Gaborey Sidibe joacă), numai că protagonista e o fată subţire şi drăguţă. Vorbim despre Yelling to the Sky, de Victoria Mahoney.
Am pierdut (pentru că am ajuns la Berlin în seara zilei de 12 februarie 2011) şi Gianni e le donne / The Salt of Life, realizat de Gianni DiGregorio, în care joacă Kristina Cepraga. Din cronicile pe care le-am citit, pare un film foarte OK, în care regizorul-actor, cunoscut pentru comediile sale, face portretul unui sexagenar împins de prietenul său să-şi ia o amantă - pentru că toată lumea, la vârsta lui, are una. Filmul a fost prezentat în afara competiţiei, în Berlinale Special.
Nu am gasit însă în nicio cronică vreo referire la Kristina Cepraga, deci bănuiesc că nu are un rol principal, deşi am înţeles că ar fi venit şi ea la Berlin.
Altfel, a 61-a Berlinală încă înfruntă criza. Genţile pe care le primesc jurnaliştii au ajuns acum nişte traiste ale caror cusături se desfac după o zi, apa tot pentru jurnalişti nu mai e la jumătate de litru, ci la 0.33 l, iar jurnaliştii cazaţi de festival primesc mai puţine nopţi decât anul trecut. Probabil în armonie cu faptul că în Competiţia Oficială numărul filmelor s-a redus de la 20 la 16.