Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tonalitatea progresivă în Simfonia nr. 1 de Carl Nielsen


Marcel Frandeş

februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În concertul din 10 februarie 2011, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti aflată sub bagheta lui Charles Olivieri-Munroe a interpretat un program alcătuit din Simfonia nr. 32 în Sol major, K.V. 318, de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op. 18, de Serghei Rahmaninov, solist Mihai Ungureanu şi Simfonia nr. 1, op. 7, de Carl Nielsen. Interesul publicului tânăr a fost unul deosebit, numărul mare de spectatori - printre care mulţi elevi şi studenţi - demonstrează, pe de o parte, nevoia de muzică serioasă, calitatea interpretării, frumuseţea repertoriului oferit, carisma solistului şi, pe de altă parte, efectul cultural benefic al concertelor educative iniţiate de prima instituţie muzicală simfonică a României.
 
Interpretarea Simfoniei nr. 32 în Sol major, de Wolfgang Amadeus Mozart a avut prospeţimea unei uverturi italiene. Cele trei părţi - Allegro spiritoso, Andante şi Primo tempo - se succedau fără pauză într-un elan debordant.

Concepută iniţial ca o introducere la o operă (probabil Zaide), simfonia mozartiană scrisă în 1779 este una destul de concisă. Tema ei de debut va fi utilizată ulterior de geniul vienez, după ani, în celebra Simfonie nr. 41 în Do major, supranumită Jupiter.

Dirijorul Charles Olivieri-Munroe a postat compartimentul cornilor în partea stângă a scenei, conferind interpretării o paletă timbrală mai diversă, faţă de amplasamentul tradiţional. Astfel, se făcea simţită acea cantabilitate preluată de la opera comică franceză şi, totodată, sclipitoarea orchestraţie a Şcolii de la Mannheim, cu dinamica şi modulaţiile sale unice. Prezentarea Simfoniei în Sol major a avut astfel trăsăturile unui Faberge Egg, creaţia de bijutier a Casei Imperiale ruse.

 


Mihai Ungureanu a interpretat Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op. 18, de Serghei Rahmaninov într-o manieră romantică deosebit de inspirată, plină de profunzime. Artistul a absolvit Academia de Muzică din Bucureşti, unde a studiat pianul cu Dan Grigore şi Ioana Minei. În anul 1986, a obţinut Premiul ATM. A devenit apoi solist şi director al Filarmonicii Oltenia din Craiova. Mihai Ungureanu a concertat în ţară şi în străinătate: Japonia, Germania, SUA, Italia, Elveţia, Spania, Austria, Ungaria, Grecia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Anglia şi în unele state din fosta URSS. A realizat numeroase înregistrări discografice, printre care un CD cu muzică de Pascal Bentoiu, alături de West Deutscher Rundfunk, sub bagheta lui Horia Andreescu. A susţinut cursuri de măiestrie în Italia, Franţa, Republica Moldova, SUA, Japonia (Kyoto şi Hiroshima) şi în Elveţia (Baden-Baden). Pianistul este invitat cu regularitate în juriile unor importante concursuri internaţionale de pian. Activitatea sa artistică se reflectă şi în recitaluri camerale.

În concertul de la Ateneul Român, Mihai Ungureanu a încântat numerosul public - venit în special pentru prestaţia sa pianistică strălucitoare şi eleganţa cantilenelor topite în armoniile minunate ale muzicii lui Rahmaninov. În prima parte a concertului, Moderato, după acele arpegii cu sonorităţi de clopote, tema intonată de viorile secunde şi viole a răsunat cu grandoare şi pasiune:

Un moment de o mare frumuseţe ne-a fost oferit la reluarea de către pian a ideii expuse de flaut în Adagio sostenuto. Mihai Ungureanu a redat cu o mare sensibilitate atmosfera meditativă ce străbate această mişcare.
 
Prin acumulare tensională măiestrit gradată, uriaşa boltă muzicală se percepea în toată simetria ei. Această temă a părţii mediane a concertului a fost adaptată cu mare succes de către Eric Carmen - chitarist, cântăreţ şi compozitor american - în melodia sa All By Myself (1975). Ulterior Céline Dion (1996) a realizat o altă versiune a melodiei.
 
În finalul Concertului nr. 2, de Rahmaninov, Allegro scherzando, cea de-a doua idee muzicală reamintea ascultătorilor tema secundă din prima parte. Dirijorul Charles Olivieri-Munroe a reuşit să echilibreze sub aspect dinamic tumultul sonorităţilor ansamblului simfonic, astfel încât ţesătura solistică să se întrevadă doar atât cât era firesc, pentru a apărea asemenea catargului unei corăbii, de după câte un val abrupt.
 
Simfonia nr. 1, op. 7 a fost compusă în 1892, pe când Carl Nielsen avea 27 de ani, fiind dedicată soţiei sale Anne-Marie. Tonalitatea iniţială a simfoniei este sol minor. Sunt cucerite treptat noi teritorii1, până ce, în finalul lucrării, se ajunge la tonalitatea Do major. Se evită astfel disonanţele puternice ori revenirea simetrică, considerată de compozitor probabil prea banală, la tonalitatea de bază. Am remarcat frumuseţea solo-ul oboiului, intervenţiile compartimentului de tromboane şi atmosfera festivă conferită de timbrul tobei mari din prima parte, Allegro orgolioso.
 
În partea a doua, Andante, s-au remarcat omogenitatea şi căldura expresiei viorilor ce cântau în registrul acut. Acele crescendo-uri, reluate prin subito piano ca nişte unde, propulsau frazele muzicale în rafale bogat aerate. Ritmurile abil punctate ale cantilenelor din partea a treia a simfoniei, Allegro comodo, au oferit un anumit confort afectiv auditoriului din sala Ateneului Român. Finalul, Allegro con fuoco, a avut strălucire, acele înfloriri dinamice ale acordurilor tipic romantice, alături de legatissimo-ul corzilor sugerau amploarea peisajului nordic.
 
O seară de muzică ce te face să iubeşti viaţa, să vrei să dăruieşti un fir de sunet aurit oricui.

Notă
1 Conceptul de tonalitate progresivă se referă la faptul că o lucrare care debutează într-o tonalitate se încheie în cu totul altă tonalitate; pe parcursul ei, centrii tonali se schimbă. Este insuficientă doar o schimbare de mod major-minor ori invers, pe aceeaşi tonică. T.p. se opune conceptului de tonalitate concentrică. Muzicologul Dika Newlin este primul care a utilizat aceşti termeni. Alături de Carl Nielsen, Gustav Mahler şi britanicul Robert Simpson au utilizat de asemenea, în opusurile lor, principiul tonalităţii progresive. În Simfonia nr. 1, de Carl Nielsen, centrii tonali evoluează de la sol către mi bemol şi apoi spre do. Spre deosebire de tonalitatea tradiţională, care tinde să marcheze macrostructura unei lucrări, la  Nielsen, progresia tonalităţilor serveşte unei funcţii retorice sau chiar simbolice.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2011


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Clarinetistul Aurelian-Octav Popa - 50 de stagiuni la Filarmonica George Enescu, Marcel Frandeş
 Daruri muzicale de Crăciun - Philarmonia, Loredana Baltazar
 Concertul de Anul Nou al Filarmonicii George Enescu, Marcel Frandeş
 Între tradiţie şi exotism - muzica lui Dimitrie Cantemir, Cleopatra David
 Recitalul violonistului Vegard Nilsen, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer