După Ursul de Argint obţinut în 2009 cu Darbareye Elly / About Elly, Ashgar Farhadirevine cu un film în care observă societatea iraniană contemporană prin intermediul unui conflict dintre două familii de clase sociale diferite.
Filmul se numeşte Jodaeiye Nader as Simin / Nader and Simin, a Separation şi, în spiritul cinemaului promovat de Jafar Panahi, surprinde cu mijloace moderne ciocnirea dintre clasele sociale şi conflictul dintre generaţii, dar înfăţişează întâi de toate necazul unor oameni care greşesc fără intenţie şi care îşi fac rău fără să fie răi.
Deşi prima întrebare de la conferinţa de presă s-a referit la Jafar Panahi, Ashgar Farhadi s-a abţinut de la a critica regimul de la Teheran, care l-a condamnat pe colegul său la şase ani închisoare, interzicându-i şi să mai facă film timp de 20 de ani.
El s-a mulţumit să spună că a vorbit la telefon cu Panahi chiar înainte de a veni la Berlin şi că e foarte trist din cauză că acesta nu poate veni la rândul său . "Orice cineast din lume cred că e întristat de ce i se întâmplă", a spus diplomat Ashgar Farhadi. Cu o zi înainte, Farhadi declarase pentru Screen International că, pentru un cineast, libera exprimare e "asemeni apei pentru un peşte".
Pe aceeaşi linie cu About Elly, care uimea prin jocul naturalist al actorilor şi prin regia relaxată până la a da impresia că personajele sunt în mişcare coloidală, ultimul film al lui Asghar Farhadi e mai ordonat şi mai suplu.
Are şi mai puţine personaje, dar şi o poveste mult mai strânsă şi mai bine conturată. Nader şi Simin alcătuiesc un cuplu modern, bine situat material. El lucrează la bancă, ea e profesoară. Au o fetiţă de 11 ani. Filmul începe cu prezentarea lor în faţa judecătorului.
Simin vrea să divorţeze pentru că soţul ei, contrar planurilor, nu mai vrea să plece din ţară, pentru că nu-şi poate părăsi tatăl bolnav de Alzheimer. Când Simin se mută la părinţi, Nadar angajează o femeie ca să aibă grijă de tatăl lui.
Aceasta e reticentă când află că trebuie să-l şi spele (religia interzice în Iran ca o femeie să atingă un bărbat străin şi viceversa), dar îşi asumă păcatul, pentru că au nevoie de bani şi soţul ei nu poate veni să muncească. Desi e şomer, e luat periodic de creditori şi băgat pentru scurte perioade la puşcărie.
Când, într-o zi, Nadar şi fiica lui revin acasă, îl găsesc pe bătrân căzut lângă pat şi cu mâinile legate, iar când femeia se întoarce şi ea din oraş, Nadar - nervos că îşi părăsise postul şi îi legase tatăl, o împinge pe uşă afară. Curând, femeia - care era gravidă - depune plângere împotriva lui Nadar pentru că ar fi împins-o pe scări şi ar fi pierdut sarcina, iar procesul în sine ajunge să ocupe întreg filmul, în scurtele perioade dintre înfăţişări apărând, ca într-un thriller, elemente noi care schimbă în permanenţă cursul poveştii.
Scenariul dens şi credibil dă pregnanţă fiecarui personaj, iar actorii, atât de buni până la a te face să te întrebi cât e improvizaţie, te conving de faptul că niciun personaj nu e vinovat în mod absolut. Fiecare are circumstanţe atenuante.
Şi Nadar, care nu vrea să intre la puşcărie şi să-şi lase fata şi tatăl pe drumuri, şi Simin care vrea un viitor mai bun pentru ai săi, şi femeia săracă pentru care să ia bani pentru o minciună e un păcat cu care nu vrea să se încarce, şi soţul ei adus de sărăcie în pragul nebuniei. Când, în ultima secvenţă, fiica lui Simin şi Nadar e pusă de judecător să aleagă cu cine vrea să rămână după divorţ, filmul se termină fără să aflăm răspunsul.
Dar nu contează, pentru că, aşa cum a spus regizorul la conferinţa de presă, "un sfârşit poate fi un început". Există o replică în film care îţi dă de gândit şi care pune într-o lumină nouă conflictul dintre Nadar, care nu vrea să-şi părăsească tatăl (deci tradiţia) şi Simin (care se gândeşte numai la viitor). Într-o scurtă ceartă, Nadar îi reproşează lui Simin că, de câte ori e greu, ea ridică mâinile în sus şi se lasă păgubaşă, spunându-i verde în faţă că nu are curaj să se stea în ţară, chiar dacă e greu, şi să lupte.
Calul lui Nietzsche
Cel mai recent film al lui Bela Tarr - şi ultimul, după propriile declaraţii - e o apocalipsă în sos propriu şi un film care te absoarbe ca o incantanţie.
The Turin Horse începe cu câteva fraze rostite din off peste negrul ecranului. Ni se spune ca în anul 1889, în Torino, Friedrich Nietzsche a îmbrăţişat un cal obosit pe care stăpânul său îl lovea, după care şi-a pierdut minţile. Ultimele sale cuvinte înainte de intrarea în altă zonă ar fi fost: "Mamă, suntem blestemaţi".
Cu o glumă ("nimeni nu s-a întrebat ce s-a întâmplat cu calul"), cineastul maghiar ne introduce într-o poveste în alb-negru desfăşurată pe durata a şase zile. Nu mai e nevoie şi de a şaptea ca să ne dăm seama că Dumnezeu Îşi distruge opera (din vina oamenilor).
Pâna când apocalipsa lui Lars Von Trier, Melancholia, va avea premiera mondială (probabil la Cannes 2011, filmul a fost doar pre-vândut la Berlin), sfârşitul lumii în varianta Bela Tarr se petrece într-un loc pustiu şi trist, în care vântul începe să bată cu putere.
Prima secvenţă durează câteva minute şi ni-l înfăţişează pe cal (care e o iapă) înaintând cu greu prin vântul puternic împreună cu stăpânul şi căruţa. Aparatul de filmat care ocoleşte şi pluteşte pe deasupra căruţei sau se opreşte asupra bărbatului şi calului, observându-le lupta, te face să înţelegi care e miza filmului şi de unde emoţia puternică suferită de Nietzsche.
Dar filmul nu e un thriller, nu are o acţiune amplă şi elaborată. În fiecare zi, bărbatul şi fiica sa, care locuiesc într-o gospodărie foarte săracă şi izolată, îndeplinesc aceleaşi ritualuri.
Fata se trezeşte prima, îşi pune nu ştiu câte haine pe ea şi se duce la fântână după apă. Pe urmă, îşi ajută tatăl să se îmbrace, beau fiecare un pic de palincă, iar ea se duce să hrănească iapa pentru ca tatăl să plece cu ea.
Fiecare capitol dintre cele şase adaugă câte ceva ritualurilor, le lărgeşte perspectiva, dar şi muşcă din ele. Vântul nu se potoleşte, iapa nu mai vrea să iasă, pe urmă nu mai vrea să mănânce şi presupunem că va muri în curând. Pe urmă, nici fata nu mai are poftă să mănânce cartoful fiert - singura masă a zilei -, pe urmă, fântâna seacă, lumina opaiţelor se stinge şi se face întuneric în camera de piatră.
Sfârşitul lumii vine când toate se termină - viaţa animalelor, apa, lumina, palinca. Toate dispar pe rând, aşa cum au şi apărut. Filmul are în jur de două ore douăzeci (toate filmele lui Bela Tarr sunt lungi, daca nu sunt scurtmetraje!) şi e hipnotic deoarece vestita plasticitate a imaginii din filmele lui Bela Tarr e susţinută de o poveste repetitivă care sfârşeşte prin a te absorbi cu totul.
Şi altele...
În altă ordine de idei, da, Madonna a fost şi a şi plecat deja din Berlin. Vizita sa meteorică a fost gândită să dea un impuls vânzărilor celui de-al doilea film pe care l-a regizat, W.E..
A fost bifată şi gala Cinema for Peace, la care acum câţiva ani a participat şi operatorul Pro TV Sergiu Matei. În 2011, printre cei care au venit la Berlin în scop caritabil s-au numărat Sean Penn şi Bob Geldof.
O bârfă proaspătă publicată de Screen International, dar neconfirmată de Weinstein Company, spune că se pregăteşte deja o continuare la The King's Speech. Ea ar prelua acţiunea acolo unde a lăsat-o primul film, adică în momentul începerii celui de-al Doilea Război Mondial.
Ca să-l cităm pe Gellu Naum din Apolodor - "Savantul are păr pe frunte, vom reveni cu amănunte".