În loc să reiau informaţiile şi cifrele care pot fi lesne citite în Raportul de activitate publicat pe site-ul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cred că este mai util să precizez cîteva gînduri şi premise de la care am plecat în activitatea ultimilor cinci ani. Acestea au stat la baza multor decizii pe care le-am luat, în poziţia în care m-am aflat, alături de Vava Ştefănescu, directorul artistic care m-a însoţit. Aceste precizări îmi par necesare pentru înţelegerea unui fenomen complex, plin de contradicţii şi tonuri amestecate.
Totul este de făcut
Centrul Naţional al Dansului pleacă din start cu un mare dezavantaj în orice demers, iar aceasta va rămîne o temă de reflecţie pentru cei care ne vor urma la direcţia instituţiei: este singura entitate publică de rang naţional care are ca obiect de activitate susţinerea şi dezvoltarea dansului contemporan; este şi singurul finanţator specific al acestui domeniu, oferind finanţări la nivel naţional, pe bază de proiect; este singura instituţie care deţine săli de repetiţie pentru cei activi în domeniu. Se află, deci, în mijlocul tuturor aşteptărilor, dorinţelor şi revendicărilor. Se ocupă cu ateliere şi cursuri de dans, producţie şi distribuţie de spectacol, are sarcina de a sensibiliza audienţa şi de a creşte numărul spectatorilor şi susţine dezvoltarea unui discurs teoretic absent pînă acum în lumea dansului. Cu alte cuvinte, totul este de făcut. În aceste condiţii, ne-a fost clar de la început că nu vom putea rezolva în cinci ani toate problemele unui domeniu pentru care nu s-a făcut mai nimic.
Este nefiresc să existe un Centru Naţional al Dansului într-o ţară în care nu există nici măcar cîteva zeci de companii de dans, alte centre regionale sau teatre de dans şi structuri care să preia, fiecare, o parte dintre multele demersuri care trebuie făcute. În acest context, toate aşteptările constituie o presiune enormă asupra unicei instituţii, iar misiunea acesteia este forţată să acopere ceea ce în alte ţări constituie activitatea a zeci de entităţi, fiecare pe palierul său. Prin urmare, era firesc şi important să stabilim priorităţi, asumîndu-ne riscul inevitabil de a nu mulţumi pe toată lumea.
Am plecat de la realitatea care ne arată că artiştii activi în sfera dansului contemporan n-au beneficiat niciodată de minime condiţii pentru a lucra în tihnă. Înainte de înfiinţarea CNDB, cu foarte mici excepţii, nici unul dintre noi n-a avut la dispoziţie o sală de repetiţii, pentru o perioadă mai lungă de timp, spre a pune în practică şi testa ideile pe care le are. CNDB trebuia să fie, deci, explicit şi asumat, un spaţiu lipsit de presiunea reuşitei cu orice preţ. Aceşti primi ani au însemnat înainte de toate o perioadă necesară de laborator, cu riscuri şi eşecuri asumate. Pentru a putea produce acea masă critică necesară decantărilor viitoare, ni s-a părut vital să oferim un timp al încurajării şi susţinerii, al libertăţii artistice cu orice risc. Un loc propice pentru întîlnire, reflecţie şi dezbatere asupra conţinutului artistic. Căci fără acesta, lecţiile acide ale managerilor despre reţele de distribuţie, proiecte de anvergură şi tot felul de fantasme naţionale rămîn fără obiect.
O serie de consecinţe au decurs şi din procesul şi traseul prin care s-a ajuns la înfiinţarea CNDB. Aceasta nu este rezultatul vreunei politici sau strategii iniţiate de autorităţi, ci cel al unei mişcări aproape agresive generate de scena independentă de dans contemporan, care a forţat înfiinţarea acestei instituţii, cu sprijinul presei şi al societăţii civile, într-un moment nemaiîntîlnit de solidaritate şi presiune comună asupra autorităţilor. După 15 ani de demersuri legale pentru recunoaşterea unui fenomen artistic.
Percepută în aceşti ani drept o organizaţie neguvernamentală, CNDB a rămas un fel de crăpătură în sistem, o insulă de libertate artistică maximă, cu reuşitele şi deraierile de rigoare. Din cauza comportamentului atipic şi a prezentării unui fenomen artistic care numai mainstream nu a fost, deci neaşezat în memoria colectivă a practicilor artistice şi a receptării de la noi, CNDB a rămas o ciudăţenie, neasimilată decît la nivel formal în rîndul celorlalte instituţii publice. Ca urmare, tratamentul autorităţilor a fost mai degrabă unul la marginea toleranţei, nu de sprijin şi susţinere. Cu alte cuvinte - "Să le facem şi scandalagiilor ăstora o grădină zoologică în care să-şi facă de cap, timp în care ne vom face că ne uităm la ei!" În rest, finanţăm inerţial ceea ce se consumă pe baza reflexelor dobîndite. Căci cum să vrei să susţii un fenomen care creează disconfort şi chestionează ceea ce părea sigur pentru eternitate? Cum să dezvolţi un fenomen artistic în care cele mai multe direcţii actuale conţin perspective critice şi se îndreaptă spre zone sensibile pe care le problematizează? De ce să dai bani pe cercetare, inovaţie şi experiment, cînd poţi să mergi la sigur, pe căile bătătorite? Şi de ce ai susţine atitudini necomplezente şi chiar ireverenţioase, cînd poţi avea conformism şi clişee pe bandă rulantă? Acestea nu aduc mulţi spectatori, iar dacă nu avem succes, nimic nu mai contează. Iar succesul înseamnă înainte de toate cantitate!
Alegeri şi priorităţi
Numai că, în aceşti ani, instituţia a fost condusă de artişti, nu de manageri. Ca urmare, cei care au căutat să identifice în acţiunile acestora măsuri şi instrumente specifice managementului à la carte sînt dezamăgiţi. Cei doi directori au refuzat să vadă cifre în loc de artişti, statistici în loc de idei şi concepte, încasări şi succes în locul acelor lucruri care pot genera bunuri imateriale. Toate acestea au generat alegeri şi priorităţi. Iar priorităţile diferite nu înseamnă lipsă de viziune, cum încă mai cred unii!
Cei care au condus instituţia au considerat că, pentru cultura coregrafică contemporană, există şi alte mize decît organizarea în timp şi spaţiu a unor mişcări armonioase care să gîdile plăcut simţurile unui public care vede în dans doar trupuri frumoase, graţie şi echilibru. Au pus valoare pe întîlnirea cu artişti şi creatori din alte medii, considerînd că dialogul, intersecţiile şi contaminările sînt necesare. Li s-a părut vital să privească lucrurile într-un context mai larg şi să aibă un schimb permanent cu scena internaţională. Şi, mai cu seamă, au dorit să nu edulcoreze sau să sacrifice conţinutul artistic de dragul creşterii audienţei. Li s-a părut important să extindă la maxim termenul "dans" şi să forţeze accepţiunea dată acestuia, tendinţa preponderentă spre forme experimentale nefiind altceva decît rezonanţa cu nevoia reală a celor mai mulţi artişti activi astăzi în sfera dansului contemporan. În acord cu realitatea în mişcare, aceştia se îndreaptă mai cu seamă spre conţinuturi cu forme mereu în schimbare, imposibil de închis şi stabilizat pentru vreme îndelungată. Cei mai superficiali au pus însă o etichetă peiorativă experimentului, acesta fiind considerat ceva neimportant, fără greutate şi de neluat în seamă, prin comparaţie cu "adevăratele spectacole". Însă o analiză atentă poate lesne demonstra că multe dintre spectacolele de dans "adevărate" de la noi, acelea care sînt puse în balanţă cu mult detestatele creaţii experimentale, conţin o doză însemnată de conformism şi clişee, fiind rezultatul unor reţete şi practici artistice care nu au mare legătură cu lumea contemporană.
În fine. După ce revezi Great Expectations, ecranizarea după romanul lui Charles Dickens, este dificil şi-ţi trebuie ceva schizoidie şi cruzime să scrii în cîteva mii de semne despre ce s-a întîmplat în cinci ani la CNDB. Mai cu seamă că ai de închis în cîteva concluzii generale sute de gesturi, acţiuni şi proiecte, reuşite şi nereuşite, toate cu specificul şi diferenţele lor. Ai de întîmpinat o serie de interpretări pripite şi prejudecăţi. Ai de combătut critici nenuanţate, venite din partea celor mai vocali şi intransigenţi judecători, care pînă mai ieri primeau tăcuţi finanţări pentru proiecte. Şi nu în ultimul rînd, ai de primit lecţii de viaţă foarte dureroase de la prieteni şi colegi cu care ai împărtăşit aceleaşi valori şi pe care i-ai crezut aproape.