Intrarea pe covorul roşu, asortat cu amarilis de aceeaşi nuanţă şi mâţişori pentru contrast (un fel de combinaţie de mărţişor, de pe la noi) nu a fost prea fastuoasă. Cea mai mare atenţie i s-a dat Dianei Kruger, care tocmai ce fusese şoferiţa de taxi bosniacă, din Unknown, care, de la codiţe împletite şi căciuliţă, ajunsese la o rochie alba fără spate, cu bretele şi colier la un loc, şi un zâmbet glacial. Cea mai rafinată şi elegantă s-a dovedit a fi Sandy Powell, creatoarea de costume, tunsă ca Louise Brooks, cu o ţinută impecabilă, neagră şi un pandantiv auriu, perfect geometric, stil Mexican.
Dar să ne întoarcem pe scenă. După un scurt schimb de replici, care s-au vrut spontane, (cineva mai tăios, le-a catalogat chiar de stand-up comedy), dar e limpede că fuseseră cu grijă memorate pentru a sintetiza cele 10 zile şi ceva de Berlinală, în care s-a pomenit de cai, pisici, 3D şi mai ales de cele 25 de minute de aplauze (ultrabinemeritate) de după vizionarea The King's Speech (pe care nouă RoImage-ul ni l-a adus chiar mai înainte pe ecrane!), a început să plouă cu premii şi scurte ilustrări.
Cel mai bun debut: On the Ice, filmat în Alaska şi care s-a ales cu 50.000 de Euro. La menţiuni a intrat şi irlandezul, cu românce: The Guard (poate îl vedem la TIFF, că s-ar califica la selecţie!)
S-a citat apoi juriul mare, în care a rămas gol scaunul lui Jafar Panahi, pentru a cărui eliberare s-au organizat şi proteste paşnice pe covorul verde, dar şi înscrisuri înaintea proiecţiilor, plus pelicula sa Offside, pentru a demonstra inclusive enorma sa valoare creatoare şi la care nu s-au găsit bilete, să dai cu tunul, noroc că a fost la Anonimul!
Pentru scenariu a fost răsplătit subiectul din Forgiveness of Blood, semnat de Joshua Marston şi Andamion Murataj, despre vendetele din Albania secolului al 21-lea, deşi documentarul prezentat la Cetate astă toamnă, când cu cineaştii din Balcanii, era cu mult mai cutremurător!
Au urmat două recunoaşteri de neînţeles pentru El Premio, o poveste care s-a vrut politică, pentru Spania lui Franco, dar era complet scăpată de sub control. Cum personajul principal era o fetiţă, şi mai ţinem minte cât succes a avut şi băieţelul din Ursul de Aur din 2010, culmea, îi spunea chiar Honey turcescului de care nu s-a mai prea auzit între timp, era probabil previzibil să i se dea ceva şi s-a decis pentru imagine şi scenografie. Tot la inexplicabil a intrat şi Regia cu Sleeping Sickness, care a fost fluierat la vizionare sau premiul Alfred Bauer, luat la ediţia precedentă de Florin Şerban şi al său Eu când vreau să fluier, fluier, şi care acum i-a revenit lui Andres Veil, pentru If Not Us, Who, despre comuniştii terorişti ai Germaniei anilor '70...
Cel mai bun actor şi actriţă, au fost câte patru din inegalabilul Nader and Simin, A Separation, iranianul care nu a lăsat pe nimeni indiferent şi care ar fi meritat şi un Urs pentru dialogurile care amintesc de măiestria unui Răzvan Rădulescu şi dovedesc că discuţiile contradictorii sunt universal valabile, mai cu seamă când au şi un fundament, care dă mult de gândit şi după.
Marele Premiu al Juriului a plecat la Bela Tarr, vădit nemulţumit, care n-a vrut să spună nicio vorbă, poate şi unde a vrut să fie sumbru şi racord cu eseul său cinematografico-filozofic, de 2 ore şi jumătate , în alb-negru şi cu o muzică obsedantă şi insinuantă.
Ursul de aur a plecat tot în Persia cu Nader and Simin, a Separation, cu final ingenios, în care se vorbeşte despre divorţ, Alzheimer, o femeie însărcinată, şomaj, adolescenţă, religie, judecători, închisoare, adevăr şi minciună, vecini şi superstiţii, într-o cascadă de momente conturate cu măiestrie, ispitind spectatorul, indiferent din ce colţ de lume ar veni.
La scurt metraje coreenii au fost master of the game, cu formidabilul Night Fishing de PARKing şi CHANce (PARK Chan-wook şi PARK Chan-kyong), pe care sper, împreună cu Miruna Berescu să-l putem aduce în Deltă (că s-ar şi potrivi). Sigur că au rămas şi filme nedreptăţite ca Margin Call şi bancherii, băieţii deştepţi ai americanilor, sau animaţia cu siluete negre, lumini şi umbre Les contes de la nuit (aici mă basez pe Animest să nu-l ocolescă). Ori comedia Almanya... Ce-I drept că nu ne-am aşteptat ca Isabella Rossellini să aibă prea mult umor.
A şi venit cu un film, în care joacă, Late Bloomers realizat de o altă fiică a unui tată regizor faimos, Julie, a lui Costa-Gavras, în care se plânge de bătrâneţe, dar nu reuşeşte s-o exprime atât de concis şi convingător, ca mama ei, grandioasa Ingrid Bergman, în Aimez-vous Brahms?. Cine ar putea uita replica aruncată cu disperare din capul scărilor tânărului îndrăgostit, Anthony Perkins?
Vorba lui Billy Wilder (care are chiar la parterul fascinantului Muzeu al Filmului şi Televiziunii, un cocktail-bar foarte şic, care-i poartă numele) NIMENI NU-I PERFECT!
Din capitala Germaniei, cu sprijinul sponsorului Silva Dark.