The Social Network face parte din prima categorie, The King's Speech din a doua. Nu e de mirare că acesta din urmă a luat Oscar-ul, mai ales că bifează o grămadă de teme deja "instituţionalizate" de Academia Americană de Film (care este, până la urmă, un establishment conservator). În cap de listă, tema monarhilor britanici care, dincolo de morgă, se dovedesc la fel de impulsivi şi de nevolnici ca noi.
Bertie cel bâlbâit
Unii i-au reproşat filmului inautenticitatea. Dar The King's Speech nu are ambiţii de frescă istorică (deşi canavaua socială şi politică e atent observată şi bifează criza economică a anilor '30, expansiunea fascismului şi apariţia mass-media ca forţă copleşitoare), ci o poveste intimistă despre un faimos om public, regele George al VI-lea (Bertie pentru familie), femeia care l-a iubit şi care i-a devenit regină şi inovatorul şi excentricul logoped Lionel Logue care l-a ajutat să-şi accepte şi să-şi controleze bâlbâiala umilitoare printr-o terapie psihanalitică deghizată în cursuri de dicţie. O poveste veche de când Hollywoodul: un outsider e confruntat, fără voia lui, cu o situaţie dificilă şi e nevoit să-şi depăşească un handicap cu ajutorul unui maestru cu metode neortodoxe, care-i devine şi bun prieten. E o formulă atât de uzată, încât unii criticii au spus că nu e decât un Karate Kid în "costume".
Momentul culminat, căruia ţi-e greu să-i rezişti, e cel în care elevul trebuie să demonstreze tot ce a învăţat într-o ocazie publică, să-şi învingă limitările sau să-şi piardă prestigiul. Secvenţele cu Firth şi Rush, regele bâlbâit şi australianul relaxat şi dintr-o bucată, nu puteau fi mai abil scrise şi mai inspirat interpretate. Închipuie un soi de My Fair Lady pe invers, sunt amuzante, emoţionante şi obraznice.
Cu un buget de nici 5 milioane de lire, pelicula e acum creditată pentru revigorarea cinema-ului britanic. De ce publicul şi votanţii Oscar au reacţionat atât de bine, poate chiar disproporţionat? The King's Speech e o poveste puternică, captivantă şi bine făcută, dar nu una excepţională. Poate pentru că există ceva extrem de empatic şi comun în încercările "marelui om". Cine n-a suferit de lipsă de încredere în sine? Cine nu se teme de umilinţa publică şi cine nu s-a trezit într-o slujbă pe care nu şi-a dorit-o? Sau poate că triumful filmului se datorează faptului că, într-o vreme în care atâţia se simt abandonaţi de liderii ce nu par a se gândi decât la propriile interese, vorbeşte despre un conducător care cel puţin încearcă să-şi facă datoria cât poate de bine.