Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Violonistul Liviu Prunaru în Concertul nr. 3 de Max Bruch


Marcel Frandeş

martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis


Violonistul Liviu Prunaru a revenit pe scena Ateneului Român pe 17 martie 2011, pentru a interpreta Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în re minor op. 58 de Max Bruch. Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti a fost dirijată de Horia Andreescu. Programul serii muzicale a mai cuprins: Sunetele unui sfârşit de secol de George Foca-Rodi - prima audiţie şi Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Piotr Ilici Ceaikovski. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.
 
Înainte de începerea concertului s-a ţinut un moment de reculegere pentru victimele cutremurului din 11 martie 2011, din Japonia.
 
Violonistul Liviu Prunaru a propus spre ascultare publicului un concert de Max Bruch, foarte rar interpretat pe scenele din România. Melomanii sunt obişnuiţi cu minunatul Concert nr. 1 în sol minor, op. 26 al aceluiaşi creator - lucrare profund ataşată romantismului, cu aluzii brahmsiene, concert poreclit Micul Brahms datorită finalului său. Acest al treilea concert pentru vioară a fost scris în 1891. Liviu Prunaru a impresionat publicul, aflat în număr foarte mare în sala Ateneului, prin calitatea sunetului său, prin violonistica sa de mare clasă şi prin prezenţa scenică acaparatoare. Vibrato-ul pe care îl foloseşte în cantilene are frecvenţă şi amplitudine ce denotă generozitate. Arcuşul său aderă la coardele viorii cu eficienţă timbrală, antrenând sonoritatea din adâncul instrumentului. Nervul său e perceptibil în impulsurile pe care le imprimă trăsăturii de arcuş, iar sublinierile prin accente, chiar în acordurile atacate cu reluări, rămân întotdeauna în zona calitativă a emisiei. Filajele pe care le realizează la vârful arcuşului denotă o artă magnifică a conducerii arcuşului.
 

În partea a doua, Adagio, modelarea sunetului - cu bolţile dinamice mult finisate - louré-ul aplicat, ecourile, agogica elegantă şi pasajele cromatice descendente cu o intonaţie pură, toate potenţau discursul muzical. Finalul, Allegro molto, a relevat pregnanţa ritmică prin refrenul său în acorduri placate şi pasaje de mare virtuozitate. Îmi permit să afirm că Liviu Prunaru a intrat în tărâmul matur al carierei sale de solist. Cântă cu multă dezinvoltură. Şi-a găsit pur şi simplu modalitatea proprie de exprimare. Solistul este foarte îndrăgit şi aşteptat de fiecare dată cu mare entuziasm de iubitorii muzicii clasice din România.
 
Manifestându-şi verbal sentimentul de gratitudine, el a dedicat bis-urile acordate tuturor profesorilor care l-au învăţat să cânte la vioară. Se referea desigur la profesorii săi Oprişan, Berbec, Mailat, Adriana Carpen, Cornelia Bronzetti, Alberto Lissy, Dorothy DeLay, Lord Yehudi Menuhin, Igor Oistrah, Ruggiero Ricci, Pierre Amoyal şi Itzhak Perlman.
 

La cererea publicului, Liviu Prunaru a interpretat cu mare sensibilitate şi stăpânire Andante din Sonata în la minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Melodia şi auto-acompaniamentul se îngemănau, iar sintaxa muzicală beneficia de logică şi bun-gust.
 
Lucrarea Sunetele unui sfârşit de secol de George Foca-Rodi, după cum afirma însuşi compozitorul, poartă în ea o tristeţe teribilă, stârnită de omenirea aflată în pragul unui dezastru. Preludiul este urmat de o rugăciune - Adoramus Te Christe. Sunetele trompetelor anunţă apoi începutul naraţiunii unui fapt real: un tânăr mexican, sosit ilegal în SUA, o cunoaşte pe Lucy şi se îndrăgosteşte de ea. Este prins de autorităţi şi ameninţat cu expulzarea. Atunci, disperat, se înrolează ca voluntar în armată. Primeşte dreptul de a rămâne în ţară şi se căsătoreşte cu Lucy. Este trimis însă pe front în Irak, unde moare. Muzica reflectă tocmai transformarea fericirii în durere cumplită. Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt (acestea sunt lacrimile noastre, mortalitatea ne îndurerează inimile). În interpretarea lucrării se percepeau apoi zgomotele împuşcăturilor, simbol al ororilor belice. Dies irae a fost urmat de un Postludiu. În lucrare apar şi anumite citate din muzica texană şi mexicană. Aparatul vocal-simfonic a reuşit să dea o interpretare plină de dramatism, unde sonorităţi calme, consonante alternau cu răbufniri violente de alămuri. Sunetele tobei mari, ale vibrafonului interferau cu timbrul clopotelor, contopindu-se cu cele ale harpei, tubei şi contrafagotului. Am ascultat o lucrare impresionantă, profund tragică, menită a schimba osificarea răului contemporan. Compozitorul, aflat în sala de concert, a fost îndelung aplaudat la scenă deschisă atât de artişti, cât şi de public.
 
George Foca-Rodi s-a născut la Brăila, a studiat pianul cu Dan Mizrahi, Cella Delavrancea şi Florica Niţulescu. Refugiat în SUA, a concertat la Lincoln Center, Merkin Hall şi Kennedy Center for the Performing Arts. A primit Premiul I al Academiei Beaux Arts a oraşului New-York, pentru piesa An American in Moscow. Este cunoscut atât ca eseist, cât şi ca autor de texte literare. De câtva timp, muzicianul s-a dedicat compoziţiei.

Dintre lucrările compuse de George Foca-Rodi amintim: Passacaglia pentru orchestră, Parce Domine pentru cor şi orchestră, Missa în Re pentru cor şi orgă, Lamento for the Holocaust, Răstignirea, An American in Moscow, How Lili Marlene met Petroushka şi Patru Piese Simfonice.
 
În încheierea serii muzicale de la Ateneul Român, Orchestra Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, a interpretat Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Piotr Ilici Ceaikovski. Geneza acestei lucrări se leagă de faptul că în anul 1876, compozitorul rus a întâlnit-o pe Nadejda von Meck, o mare admiratoare a sa, căreia i-a şi dedicat această simfonie. Dirijând fără partitură, cu o vervă de zile mari, Horia Andreescu a oferit auditoriului această capodoperă a muzicii romantice, în care discursul muzical apare puternic psihologizat. Ansamblul orchestral a cântat cu dăruire, dovedindu-şi şi de această dată măiestria. În finalul simfoniei, s-a auzit celebrul cântec popular ce proslăveşte mesteacănul din pădurile Rusiei.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2011


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Clarinetistul Aurelian-Octav Popa - 50 de stagiuni la Filarmonica George Enescu, Marcel Frandeş
 Daruri muzicale de Crăciun - Philarmonia, Loredana Baltazar
 Concertul de Anul Nou al Filarmonicii George Enescu, Marcel Frandeş
 Între tradiţie şi exotism - muzica lui Dimitrie Cantemir, Cleopatra David
 Recitalul violonistului Vegard Nilsen, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer