Aceeaşi poveste (dar plasată în prezent şi revizuită în absolut toate detaliile ei, cu excepţia numelui lui Caesar) o spune noul Rise of the Planet of the Apes, o operaţiune bine plănuită de relansare a seriei (prima asemenea tentativă de la cea din 2001, care i-a aparţinut lui Tim Burton şi care a luat forma unui remake după filmul cu Heston). Mai mult un film de animaţie decît unul coregrafiat bătrîneşte cu actori în faţa unei camere de filmare (cum fuseseră toate celelalte), noul Planet... a fost gîndit în termeni de vară-popcorn-şi-audienţă-generală, ceea ce înseamnă că e în mare parte depolitizat (nu atinge nici o problemă mai sensibilă decît aceea a folosirii animalelor drept cobai ştiinţifici) şi complet asexuat (chestiunea sexualităţii simiene - de fapt, a sexualităţii în general, greu de ignorat într-un spectacol avînd ca subiect nişte maimuţe care se revoltă - e escamotată cu pudoare disneyană). Lipsa de rezonanţă alegorică e compensată de bogăţia de rapeluri la pop-mitologia seriei însăşi, de la porecla dată mamei lui Caesar de oamenii care fac experimente ştiinţifice pe ea (aceeaşi poreclă pe care i-o dăduseră - sau i-o vor da în viitor - lui Charlton Heston maimuţele ajunse să experimenteze pe el) pînă la frisoanele corespunzătoare momentelor în care Caesar urcă pentru prima dată pe un cal, respectiv se joacă gînditor cu o replică miniaturală a Statuii Libertăţii. Aspectele mai silly ale acestei mitologii, cum ar fi dobîndirea de către Caesar a capacităţii de a vorbi omeneşte, sînt asumate şi gestionate cu vigoare, într-o cunoştinţă de cauză care totuşi nu dă în superioritate de tip camp. Evoluţia lui Caesar de la condiţia de animăluţ domestic savant la aceea de revoluţionar nefiind un subiect de dramă henryjamesiană, ci de libret operistic, desenul ei dramaturgic nu e o succesiune de tuşe din vîrful penelului, ci o succesiune de linii groase, evidente, apăsat-expresive, dar şi foarte precise: etapa fericită a copilăriei (petrecută în casa omului de ştiinţă care l-a adoptat după ce mama lui a murit într-un experiment medical) se încheie atunci cînd el iese pentru prima dată în natură şi simte nevoia să se urce într-un copac - pînă ajunge sus e deja adult; în prima noapte pe care o petrece într-o închisoare pentru maimuţe, aparent abandonat de om, el îşi desenează fereastra de acasă pe peretele celulei; iar primul lui cuvînt, adresat unui gardian sadic, e un răsunător "nu". Muzica aferentă acestui libret o fac expresiile faciale şi corporale ale cimpanzeului - un melanj mereu dinamic de superinteligenţă şi primitivitate (iar la nivel tehnic, un hibrid produs prin altoirea artei animatorului peste arta actorului) -, precum şi mişcările de cameră ale regizorului, care, la fel ca liniile trasate de scenarişti, sînt emfatic-dramatice şi totodată precise.
În plus (Planet... fiind, după cum spuneam, un film mai mult animat decît pus în scenă), ele nu cunosc limite nici pe verticală, nici pe orizontală, nici într-un urcuş de-a lungul unui copac printre crengile căruia se fugăresc eroii, nici într-o retragere pe coridorul închisorii, care ne lasă să descoperim cît de mulţi sînt deţinuţii şi cît de singur e spartacusul nostru. Înfruntarea finală - cu poliţia călare şarjînd pe Golden Gate Bridge din San Francisco şi cu Caesar împlinindu-se în sfîrşit ca strateg, la comanda unor răsculaţi în labele cărora gratiile de la cuşti au devenit suliţe, iar capacele de la canale au devenit discuri de aruncat - e cea mai bună bucată de cinema grand spectacle ieşită din Hollywood în această vară.