Şi a fost Gopo! Cu maşină la scară, covor roşu luminat de blitzuri, rochii de creator şi diamante cu reflexii în mii de euro. Cu ţinute impecabile sau cu extravaganţe declarate. Cu linii clasice sau cu nonconformism acut. Cu interviuri, mese aranjate festiv, reflectoare şi aplauze. Cu premiaţi şi nepremiaţi. Cu vedete şi oameni obişnuiţi. Premii româneşti pentru filmul românesc.
O seară lungă, pe parcursul căreia am văzut ochi sclipind de bucurie şi-am auzit glasuri vesele de câştigători, dar am bănuit şi privirile triste ale celor care nu şi-au auzit numele la deschiderea plicurilor. O gală cu surprize pentru unii nominalizaţi, cu dezamăgiri pentru alţii. Cu pronosticuri nimerite şi cu pariuri pierdute. Cu favoriţi răsplătiţi cu premii, dar şi cu preferaţi ignoraţi de rezultatul votului. Cu discurs elegant sau cu mulţumiri banale. Cu o sală întreagă aplaudând sau cu anemice strigăte aprobatoare.
Dacă
Eu când vreau să fluier, fluier a plecat acasă, previzibil, cu cele mai multe premii:
Cel mai bun film, Cea mai bună regie - Florin Şerban,
Cea mai bună actriţă într-un rol secundar - Clara Vodă,
Cel mai bun film de debut,
Premiul publicului, Cel mai bun sunet - Thomas Huhn, Andreas Franck, Florin Tăbăcaru, Gelu Costache, şi
Premiul "Tânără Speranţă" - George Piştereanu, surpriza la numărătoarea omuleţilor aurii a venit de la
Caravana cinematografică, care a adunat nu mai puţin de cinci premii, cifră cam mare pentru un film nu foarte creditat la capitolul recompense:
Cea mai bună muzică originală - Vasile Şirli,
Cea mai bună scenografie - Cristian Niculescu,
Cele mai bune costume - Viorica Petrovici,
Cel mai bun machiaj şi coafură - Dana Roşeanu şi
Premiul Romanian Society of Cinematographers - Vivi Drăgan Vasile.
Victor Rebengiuc a reafirmat clasa din care face parte, atât prin prezenţa de spirit şi de scenă, cât şi prin micul Gopo cu care i-a fost răsplătit rolul principal din
Medalia de onoare. Prezentarea făcută de el candidatelor la premiul pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal a fost momentul cel mai viu al spectacolului şi sper să fie un exemplu pentru un posibil (sperat şi necesar) scenarist al galei de anului viitor.
Mulţi am văzut rolul complex şi perfect realizat al Ozanei Oancea (
Felicia, înainte de toate) ca fiind un paşaport cu viză pentru Gopo, totuşi el a plecat spre sufrageria Mirelei Oprişor, pentru interpretarea din
Marţi, după Crăciun. La fel s-a întâmplat şi cu alte trei nominalizări ale filmului lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf - pentru
cea mai bună actriţă şi
actor în rol secundar şi pentru
cel mai bun scenariu - care n-au vrut să-i asocieze cu
tempora felicia, pentru că premiile s-au refugiat la Clara Vodă (
Eu când vreau să fluier, fluier), la neaşteptatul Bogdan Dumitrache (
Portretul luptătorului la tinereţe) şi la Tudor Voican (
Medalia de onoare).
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu n-a fost în cărţile votanţilor pentru
cel mai bun film, dar a ieşit învingător la categoria
cel mai bun documentar şi
cel mai bun montaj - Dana Bunescu
. Pentru un film de calibrul lui, ar fi meritat mai mult, dar competiţia cu un
Urs de Argint a sfârşit prin a nu împărţi şanse egale.
Predictibil a fost şi premiul pentru
cel mai bun film european - Das Weisse Band, unde pare că au primat reputaţia şi încărcătura de distincţii anterioare. Asta nu înseamnă că nu e un rezultat justificat şi că filmul nu se înscrie în clubul select al peliculelor de cinematecă.
În secţiunea de premii omagiu pentru întreaga carieră / activitate, Ion Besoiu şi Anuşavan Salamanian, un actor şi un inginer de sunet cu contribuţii de substanţă la filmul românesc, ne-au mai amintit o dată cum arată longevitatea artistică şi felul în care munca şi talentul ajung să fie două feţe ale aceleiaşi medalii purtată fără dezicere opt decenii.
Cinematografia românească nu e încă o industrie, dar are şanse să devină. Nu e un drum uşor şi nici nu are promisiuni de petale de trandafir. Dar produsul ei final merită şi efortul, şi talentul, şi anii dedicaţi lui. Uneori drumul ei e aproape impracticabil şi se împiedică în limitări de toate felurile. Alteori se deschide larg şi trece entuziast prin peisaje selecte, de unde nu pleacă fără trofeele locului. La fel se întâmplă şi cu galele ei: uneori aduc exact momentele aşteptate, alteori le-am dori mai vestice şi mai coordonate, câteodată le-am vrea mai pline de resurse şi de strălucire, altădată doar de inspiraţie în cantităţi generoase. Văzute din interior, sunt agitate şi fără momente de respiraţie în ritm de vilegiatură. Privite din afară, au stângăcii, nesincronizări şi nu respiră acelaşi aer cu Oscarurile. Comparaţiile sunt inevitabile şi par să se fi născut în zodia Gemenilor: sunt în acelaşi timp încurajatoare şi demobilizante. Dar remediile sunt în exerciţiu, în perseverenţă şi în imaginaţie. Pentru că, vorba lui Scarlett O'Hara: "
After all... tomorrow is another day". Va veni o zi în care banii vor iubi aceste evenimente, în care blugii vor înţelege că nu se asortează cu smochingul şi cu rochia de seară, în care voturile nu vor mai fi certate cu performanţa şi în care
glamour-ul îşi va reaminti că o transformare miraculoasă are nevoie de cel puţin un vrăjitor.
Premiile Gopo există. Asta înseamnă că cinematografia e pe drumul ei. Cu bune şi cu mai puţin bune. Cu câştigători şi cu învinşi. Pentru primii, clipele de savurare nu pot fi destul de lungi. Pentru cei din urmă, esenţa stă într-o altă replică de film american: "
You win some, you lose some. But you live, you live to fight another day!" E, în fapt, mottoul nedeclarat al filmului românesc.
