Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hamlet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu toţii vor să joace Hamlet


Radu-Ilarion Munteanu

martie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fără îndoială, Carl Sandburg a surprins în poemul său omonim irezistibila atracţie exercitată de un arhetip cultural. Numai în cinema există peste 80 de filme plecând de la trama hamletiană. Între academismul şi perfecţiunea formală a versiunii lui sir Lawrence Olivier (UK, 1948) şi fidelitatea textuală a lui Kenneth Brannagh (UK, 1996), dar care face imaginea aproape superfluă, între adâncimea meditativă a lui Smoktunovski (care dăltuieşte un personaj mai aproape de Dostoievski decât de Shakespeare), din filmul lui Grigory Kozyntsev (1964, RUS) şi umanitatea primară a lui Mel Gibson, în ecranizarea, din 1990, à la Zefirelli, între atâtea şi atâtea lecturi şi interpretări, iată că ultima ne duce într-un soi de sud american, dar fără ostentaţia arhitecturii tip Alabama, într-o epocă plasată vag cam înaintea războiului de secesiune.

Rostirea rămâne, totuşi, pregnant britanică, doar o ureche exersată sesizând tuşa unui accent american nelocalizat. Sugestia localizării în timp şi spaţiu e accentuată de masca mulatră a unui Polonius, sinteză rafinată de majordom sudist, butler de casă mare, dar şi ministru colonial. Progenitura lui Polonius sugerează o amuzantă ilustrare a legilor mendeliene a segregării caracterelor, Ofelia are aer (rafinat, ce-i drept) de fată-n casă de culoare, iar fratele ei e un tip mediteranean. Mai întâlnim câţiva negri rasaţi în figuraţie. Ai zice tablou multicultural, dat fiind anul de producţie, dacă n-am avea motive să presupunem că sensul e altul. Or miza pe polytical correctness ar fi fost ieftină pe plan artistic. Dăruirea profesională, dar şi emoţională, a protagonistului, care e coregizor, trimite la un sens motivat artistic al acestei viziuni.

Cheia ni se pare a fi personajul Ofeliei, a cărui condiţie e (re)pusă în discuţie prin aura de sclavă. Credem că Scott vrea să ne spună că acest personaj, mai mult sau mai puţin neglijat istoriceşte, redus la probleme interpretative, proiectează aupra dulcelui şi negurosului prinţ o nouă dilemă : ar fi parvenit el, oare, să renunţe la tot, dacă ar fi avut de iubit o femeie liberă, poate chiar o Carmen ? Tulburătoare întrebare ascunsă, rămasă fără răspuns. Chiar aşa, dragostea lui Hamlet pentru mica negresă e partea cea mai violentă a personajului, preţul cel mai cumplit pe care-l are de plătit pentru a-şi duce la capăt damnarea misiunii ineluctabile. De altfel, scena celebrei replici "du-te la mânăstire", climax lipsit de echivoc al construcţiei dramatice, e una din cele mai intense scene de dragoste din filmografia intimă a autorului acestor gânduri şi, totodată, măsura exactă a resurselor actoriceşti ale înzestratului fiu al...tragicului general Patton.

Dar, oare, ireductibilitatea misiunii hamletiene se reduce doar la datoria quasimistică faţă de fantoma unui tată nu neapărat exemplar ? Nici pe departe. Interpretarea lui Campbell Scott lasă loc pentru o motivaţie mai profundă. Viţa nobilă a prinţului se manifestă inclusiv pe planul conştiinţei. Hamlet al lui Scott e inteligent, lucid, sensibil, ludic pe alocuri. Pe el putreziciunea Damenarcei îl doare. Nebunia lui e dublă. Cea simulată e transparentă, asumată, explicit şi gradual, faţă de parteneri conjuncturali, în funcţie de necesităţile tactice ale strategiei adoptate.

Dar mai e o altă nebunie, secretă, subterană. Căci el e un on eminamente normal. Dar, în lumea putreziciunii el face o figură de dezadaptat. Cum nu e unul neglijabil, conflictul ireconciliabil cu Claudius devine aproape independent de crima acestuia din urmă. Hamlet n-ar putea domni într-o Danemarcă putredă, iar domnia lui Claudius e pusă mereu sub semnul riscului atâta timp cât Hamlet nu e "hors d’etat de nuire", cum ar zice prietenii de la sud-vest. Ambele personaje evoluează pe scara înţelegerii acestei ireconciliabilităţi. Regele are aparent mijloace mai cuprinzătoare, prinţul are simţul anticipaţiei şi iuţeala deciziei. Trama curge către ciocnirea finală (ceea ce, mai mult decât aerul vag sudist, dă dimensiunea americană a filmului), toată problema pare, ironic (mai ales în contextul anului producţiei), cantitatea de pagube colaterale. Se...întâmplă ca acestea să fie maxime.

Alegerea prinţului muribund pentru Fortimbrass e un amestec de resemnare şi prelungire tragică a misiunii sale. Norvegul va avea de curăţat grajdurile lui Augias. Iar în lipsa unui fluviu tutelar, purificarea va veni prin foc. Şi sabie. Intr-o ecraniazre anterioară, soldaţii lui Fortimbrass vin ca trupe de asalt, care ar fi putut, cu uşurinţă, să producă hecatomba de cadavre, dacă nu s-ar fi produs de la sine, prin mecanismul scenariului. Aici, uităm pentru o clipă de Alabama, silueta liderului norveg trimiţnd la...soldatul sovietic. Care îşi permite luxul de a da cinstea cuvenită morţilor, ceea ce nu face decât să-i consolideze legitimitatea.

Dacă în 1986, la Bulandra, Tocilescu punea oamenii lui Fortimbrass să-l înjunghie pe Horatio, sugrumând în faşă glasnosti-ul, cu conotaţii evidente în contextul epocii (ne amintim că Fortimbrassul lui era îmbrăcat într-un scou la fel de roşu precum mantaua personajului lui Scott-Simonson), acest Fortimbrass are tot interesul să promoveze discursul post festum al lui Horatio, atâta timp cât lucra în favoarea lui. Ni s-a părut cel mai dur final de Hamlet dintre cele văzute. Căci privirea leneş-obosit-lacomă a acestui Fortimbrass pare dispusă la o purificare a Danemarcei, dar nu pentru a o regenera, ci pentru a şi-o încorpora.

Rămâne de analizat în ce măsură acest final e coerent cu condiţia lui Hamlet, aşa cum ni-l înfăţişează Scott. Iarăşi concluzia ni se pare lipsită de echivoc. N-avem decât să presupunem, prin absurd, că acest Hamlet ar fi supravieţuit carnagiului final. I-ar fi respectat acest Fortimbrass, aşa cum îl vedem, drepturile de moştenire asupra unei Danemarce mai mult sau mai puţin curată? Credem că nu. Cu o scenă memorabilă, ca la carte, Scott şi Simonson ne spun mai mult decât alţi regizori cu elaborate secvenţe în montaj paralel, urmărind progresul asaltului trupelor neorvege asupra Elsinorului. Înfrângerea lui Hamlet şi, implicit, a modului său de existenţă, e deplină. Yorrik nu va mai râde niciodată în Danemarca din Alabama. Cruzimea filmului e exemplară.

Prestaţia actoricească a lui Campbell Scott e o descoperire. Ni s-a părut una din viziunile cele mai umane şi coerente asupra enigmaticului personaj. Precizie, acurateţe, naturaleţe, dozaj (scena climax are un pandant la mormântul Ofeliei), humor pe alocuri. Ca repere, l-am încadra între Kyle MacLachlan şi Lothaire Blutheau, cel din Iisus din Montreal, mai puţin fanatismul.

Jamey Sheridan construieşte cu tehnică fină un Claudius mai degrabă cavaler de industrie avant la lettre decât rege medieval, Blair Brown e o Gertrude de înţeles, prin temperamentul aferent faciesului irlandez, despre Polonius (Roscoe Lee Brown) am mai vorbit, iar Lisa Gay Hamilton, în Ofelia, nu străluceşte decât în scenele alături de Hamlet, cea a nebuniei fiind complet ratată, prin incapacitatea de a oferi altceva decât surogatul unei priviri fixe, lipsite de lucirea demenţelor nobile ale unor O’Toole, Peter Strauss, ori sir Anthony Hopkins. Ca să nu mai vorbim de Florin Zamfirescu. Grea meserie, nebunia pe scenă.

Regia ne oferă mai degrabă un teatru filmat decât un film. Dar, câte oare din cele peste 80 de ecranizări au fost filme stricto sensu? Una peste alta, un film aproape singular în caleidoscopul de efecte speciale, adrenalină revărsată şi magie iefteoară al începutului de mileniu.

Fişa tehnică :

Regia : Campbell Scott, Eric Simonson
Distribuţia : Campbell Scott, Jamey Sheridan, Blair Brown, roscoe Lee Brown, Lisa Gay Hamilton



 Toate articolele despre Hamlet


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Radu-Ilarion Munteanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer