Virtuţile seriei B - Source Code

Realizatorii decentului Source Code folosesc un alibi SF pentru a construi un specimen moderat-ingenios de forking-path narrative - numele dat de naratologul David Bordwell acelor poveşti care se întorc periodic la un anumit moment "de răspîntie" şi investighează consecinţele diferitor alegeri ale eroilor (ce se schimbă dacă o iau pe aici sau pe acolo, dacă fac asta sau aia). Eroul (Jake Gyllenhaal) e într-un tren şi are opt minute ca să-l identifice pe pasagerul care a pus o bombă; la capătul celor opt minute, trenul va sări în aer. Dacă eroul eşuează, superiorii săi apasă pe un fel de buton de reset şi el se pomeneşte din nou în situaţia de pornire - tren, suspecţi, opt minute. Şi tot aşa pînă reuşeşte. (Bordwell mai foloseşte şi termenul de "naraţiuni multiple-draft" - eroul are privilegiul de a reveni asupra experienţei sale ca un scenarist asupra textului său, pînă cînd corectează toată erorile şi obţine o variantă satisfăcătoare.)

Ce-i permite să facă asta e o tehnologie bazată (după cum ni se explică pe repede-înainte) pe "cîmpul electro-magnetic al creierului", ale cărui circuite mai rămîn un pic deschise şi după moarte, permiţînd accesarea "înregistrării" ultimelor opt minute trăite de mort. Pe scurt, trenul a explodat înainte ca povestea să înceapă; pasagerii au murit deja - inclusiv tînăra drăguţă (Michelle Monaghan) de pe locul din faţa eroului; acesta a fost infiltrat printre ei (datorită "compatibilităţii de hărţi neuronale" dintre el şi un anumit pasager) nu în speranţa că poate schimba trecutul, ci în speranţa că, identificîndu-l pe terorist, poate contribui la prevenirea următorului său atentat. Povestind toate astea, n-am divulgat decît ceea ce se poate afla chiar din trailer-ul filmului, dar probabil că Source Code e menit să fie savurat cel mai bine de un spectator complet nepus în temă, care în primele minute e la fel de dezorientat ca eroul.

Din motive explicate mult mai tîrziu, acesta se trezeşte iniţial în tren fără să ştie unde e, ce caută acolo şi cum se face că oglinzile îi întorc imaginea unui corp care nu-i al lui. (Substituiţi-l pe Gyllenhaal cu Cary Grant şi veţi avea în faţă începutul minunat al unui film imaginar de Alfred Hitchcock). Pentru el, ca şi pentru noi, această primă descindere în tren se lasă cu un mozaic dezorientant de impresii - mici acţiuni de-ale pasagerilor, frînturi din conversaţiile lor. Farmecul premisei narative, dar şi testul de fineţe pe care trebuie să-l treacă realizatorii, constă în faptul că, după mai multe descinderi, eroul (şi publicul alături de el) ajunge să ordoneze haosul perceptual de la început într-o serie de evenimente anticipabile la secundă (acum o să sune un mobil, acum o să apară controlorul - la un moment dat, Gyllenhaal chiar îi oferă nedumeritei Monaghan o mică demonstraţie a puterilor lui "divinatorii": ca şi Grant în North by Northwest, el evoluează tot mai sigur pe sine în nişte circumstanţe care iniţial îl depăşeau), după cum ajunge să-i privească pe ceilalţi pasageri ca pe nişte cunoştinţe vechi. (Evident că, pentru ei, fiecare reîntîlnire cu el este prima întîlnire, ceea ce, dat fiind faptul că eroul îi cam maltratează pe unii dintre ei, pînă să-i elimine de pe lista suspecţilor, produce cîteva momente picante.)

În plus, odată ce eroul înţelege futilitatea oricărei tentative de a-i salva, întoarcerile lui la ei (şi în special la tînăra de pe locul de vizavi) se încarcă tot mai mult cu un sentiment de tandreţe neputincioasă, asupra căruia filmele de genul ăsta nu obişnuiesc să zăbovească. De altfel, şi filmul de faţă îl alungă pînă la urmă: conform legilor hollywoodiene, naraţiunea multiple-draft trebuie revizuită pînă cînd ajunge la un final cu adevărat fericit, chiar cu preţul ieşirii din logica propriei premise - atîta cîtă era şi logica asta, în condiţiile în care alibiul SF oricum nu suportă o examinare prea amănunţită.

Dar, lăsînd asta la o parte, filmul are un coeficient de inteligenţă audiovizual-narativă superior mediei. Mizînd pe dexteritatea permutaţională cu care administrează o cantitate mică de decoruri, personaje, accesorii şi efecte speciale (trenul explodează iar şi iar, dar exploziile nu devin tot mai mari), Source Code e, într-un fel, o replică la Inception, ai cărui realizatori pariau iniţial pe rafinament narativ, dar se acopereau multiplicînd soluţiile pirotehnice (mari bătălii cu împuşcături şi efecte speciale). Un fel de replică de serie B - nu în sensul peiorativ cu care a ajuns la noi această etichetă, ci în sensul ei originar, legat de tiparele de producţie după care funcţionau uzinele hollywoodiene în anii '50: seria A desemna filmele proiectate la o scară mare, menită a le impune publicului drept Evenimente Importante - ceea ce criticul Manny Farber a numit "artă de tip elefant alb"; seria B desemna filmele proiectate mai modest, dar adesea executate mai curat - după cum a observat Farber, care le-a numit "artă de tip termită". Dacă Inception e un exemplu evident de "elefant alb" din zilele noastre, Source Code ar fi "termita" corespunzătoare.