Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Village

Anti-pastorală - The Village


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce poate fi mai înfricoşător decît o măgăoaie care dintr-o dată năvăleşte pe ecran? Ei bine, o măgăoaie care nu năvăleşte pe ecran: poate că amînă momentul, poate că nici măcar nu există. Importantă e senzaţia că măgăoaia ar putea să năvălească în cadru, că la marginea lumii prinse în cadru mişună tot felul de orori care se feresc de camera de filmat doar pentru a-şi pregăti mai bine invazia. De aici frumuseţea acelei secunde din penultimul film al lui M. Night Shyamalan, Signs, cînd pentru prima dată vedeam ceva dintr-un invadator - un picior verde, care imediat se retrăgea de cealaltă parte a hotarului; căci încadraturile lui Shyamalan erau de fapt hotare. Şi atunci înţelegeam de ce compoziţiile lui sînt atît de îngrijite, atît de precise: dacă n-ar fi fost aşa, dacă aparatul s-ar fi dus prea mult la dreapta sau la stînga, cine ştie ce-ar fi descoperit? Înţelegeam că sîntem înconjuraţi.

Acelaşi lucru ni se întîmplă şi în noul film al lui Shyamalan, The Village. Sîntem într-o comunitate izolată, ai cărei fondatori (printre ei, William Hurt şi Sigourney Weaver) au fugit cîndva de la oraş, jurînd să nu se mai întoarcă: "Oraşele sînt locuri păcătoase unde trăiesc oameni păcătoşi". E bine de ei că şi-au format o asemenea părere, pentru că, dacă ar vrea să viziteze cel mai apropiat oraş, ar trebui să treacă printr-o pădure. Şi pădurea e plină de Scufiţe Roşii. De fapt nu sînt scufiţe, ci glugi, iar purtătorii lor sînt uriaşi pe spinările cărora cresc ţepi. Atîta timp cît nimeni nu se fîţîie pe teritoriul lor şi nimeni nu poartă roşu (Culoarea Interzisă, cum îi spun sătenii), nu sînt duşmănoşi. Pe de altă parte, dacă ar fi prietenoşi n-ar lăsa cadavre de animale jupuite la intrarea în sat - ar încerca şi ei cu flori. Pentru săteni, ei sînt Cei Despre Care Nu Vorbim. Pentru noi, ei încep prin a fi Cei Pe Care Nu-i Vedem, dar frumuseţea crispată a compoziţiilor lui Shyamalan ne convinge că nu pot fi departe: uitaţi-vă la cadrul acela superb în care un tată îi dă consimţămîntul unei fiice, în timp ce vîntul flutură nişte rufe întinse şi cîţiva săteni se îndepărtează pe cîmp, sub un cer întunecat. Ceva-mi spune că n-o să vă vină să dansaţi.

Lucrul remarcabil este că, dacă am face abstracţie de prezenţa Celor Despre Care Nu Vorbim, chestia tot nu s-ar lăsa confundată cu o pastorală: amintirile care-i leagă de oraş pe bătrînii satului trebuie să fie cumplite (altfel nu s-ar fi refugiat aici) şi trecutul pare să atîrne greu pe ei (Hurt şi Weaver sînt prezenţe grele), cu atît mai mult cu cît nu ni-l povestesc (The Village e plin de secrete - abia spre final realizăm că nu ni s-a divulgat nici măcar epoca în care e plasată acţiunea). Şi, ca să revenim la Cei Despre Care Nu Vorbim, sigur că nu sînt simpatici, nu sînt Cei Şapte Pitici, dar ameninţarea lor nu contribuie oare la unitatea sătenilor, prezenţa lor în pădure nu confirmă ruptura dintre sat şi oraş (eventual descurajîndu-i pe tinerii care, în alte condiţii, poate ar vrea şi ei să vadă nişte "locuri păcătoase unde trăiesc oameni păcătoşi")? Oare nu le fac un serviciu bătrînilor, întreţinînd o stare de alertă?

Asemenea întrebări neliniştitoare au mai vizat în ultima vreme şi alţi conducători, şi The Village a fost realizat într-o epocă de mare nelinişte. Asta nu înseamnă că e o parabolă. De fapt, nu prea ştiu ce fel de film e. E clar că Shyamalan e un autor interesant. E clar că fracul de maestru de ceremonii horror i se pare prea strîmt; s-a specializat în finaluri care răstoarnă totul şi gesticulaţia lui din timpul unei răsturnări e teribil de importantă. Dar trebuie să recunosc că prima mea impresie după ce văd un film de-al lui e una de dezamăgire şi tocmai răsturnările sînt de vină: deşteptăciunea lor îngustează lumea, îi retează prelungirile acelea tremurînde în afara cadrului - nu mai rămîne decît un cadru meseriaş. Cu toate astea, Shyamalan e foarte bun. Întîmplător am văzut The Village la scurt timp după ce revăzusem Marnie al lui Hitchcock (un alt film în care orice pată de roşu declanşează crize) şi n-aş putea să spun care dintre cei doi regizori construieşte un dialog mai vibrant între roşu şi galben.

The Village îşi atinge punctul culminant atunci cînd o fată oarbă (Bryce Dallas Howard) se afundă în pădure înarmată cu un toiag, călcînd peste frunzele moarte în mantaua ei muştar. Shyamalan introduce aici un flashback cu o informaţie care ar trebui să reducă, măcar parţial, ameninţarea, dar cînd ne întoarcem în pădure, o găsim la fel de înfricoşătoare ca pînă acum - fiecare ciot este expresiv, şi iată o poiană presărată cu fructe roşii. Shyamalan revine cu informaţii demistificatoare; oare chiar încearcă să distrugă lucrurile din care filmul lui îşi trage forţa, sau vrea numai să testeze forţa asta? În orice caz, există ceva în pădurea aceea şi nici o dezvăluire n-o poate dez-vrăji.



 Toate articolele despre Village


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Decît codaş la oraş... - Satul / The Village, Iulia Blaga
 The Village - fiori amînaţi pentru altă dată, Irina-Margareta Nistor


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer