Entuziasmul mă obligă să revin asupra lor cu ocazia albumului Uniko, album care, oficial, nu-i chiar al lor (dar sună ca şi cum ar fi) şi a fost produs în 2011 (deşi lumea îl ştie de prin 2004).
Să dau şi puţină coerenţă acestui argument: numele capilor de afiş sînt Kimmo Pohjonen & Samuli Kosminen, finlandezi care într-o lume perfectă n-ar avea nevoie de nici o prezentare, dar în universul pe care-l locuim au nevoie, şi mă voi ocupa puţin de umplerea acestui gol.
Cei doi au compus în urmă cu aproape zece ani epopeea laponă Uniko, prezentată pînă recent doar live, iar de acum disponibilă şi ca produs discografic în interpretarea colaborativă a celor doi compozitori alături de cvartetul avangardist condus de David Harrington. Un simptom cronic al muzicienilor fino-scandinavi e lipsa oricărui instinct de conservare, a preocupării pentru validarea produsului muzical în raport cu piaţa, cu "analiza nevoilor" care pare să fi îngenuncheat muzica din restul lumii. O dată la cîteva luni, prin părţile lor apare un album sau o trupă care armonizează genuri ce par iremediabil incompatibile, într-o combinaţie aparent lipsită de un public-ţintă solvabil. Nu îmi dau seama cum fac faţă financiar, par mai degrabă interesaţi să stîrnească şi să formeze gusturi decît să vină în întîmpinarea celor consacrate. Pohjonen e la bază acordeonist solo ("Hendrix al acordeonului", zic cronicarii), Kosminen e electro-percuţionist, iar împreună au cîntat cam orice - de la etno la colaborări prog-rock cu membri King Crimson (vezi trupa KTU), de la improvizaţii jazz la muzică pentru meciuri de wrestling.
Dacă aţi văzut filmul Jade Warrior, începeţi să înţelegeţi în ce fel Uniko se încadrează în tabloul universal world music. Jade Warrior a fost primul film scandinav "cu karate" din istorie, iar soundtrack-ul său multipremiat, compus chiar de Pohjonen, conţine cîteva bucăţi de pe acest album (o versiune mai veche a piesei "Emo"). Filmul este o speculaţie fantastică pe seama rădăcinilor asiatice ale fino-ugricilor, grefată pe cîteva corelaţii mitologice şi pe tragedia romanţată a unui cuplu de războinici chinezi refugiaţi în Laponia din pricina conflictului cu un demon apocaliptic. Dincolo de experimentul cinematografic, impresionează din primele minute coloana sonoră care exprimă aceeaşi împletire bizară ca şi scenariul, între epicul scandinav şi cel asiatic, aparent incompatibile, dar îmbinate cu meşteşug, atît de regizorul Annila, cît şi de muzica lui Pohjonen.
Peste toate astea, Kronos Quartet reuşesc să ridice materialul cu încă o clasă, impunînd texturile lor vibrante, produse de tăişul arcuşurilor din care auzi cum picură sacîzul; exagerez în mod entuziast, căci sunetul e mai electrificat decît obişnuieşte cvartetul şi nu-s sigur, nici informat, dacă se foloseşte sacîz în acest caz. Prezenţa lui Harrington şi a colegilor săi e suficient de intensă încît discul să fie referit pe ici-pe colo, drept un album Kronos Quartet - compozitorii sînt suficient de modeşti, încît să-i lase pe americani în prim-plan, astfel că acordeonul, sampling-ul şi vocalizele guturale ale finlandezilor au mai degrabă statut de acompaniament (deşi în varianta live, disponibilă pe Internet în filmări excelente, sînt semnificativ mai prezenţi).
Uniko este unul dintre cele mai bune discuri world music care mi-au trecut pe la urechi, în măsura în care se pretează această etichetă, căci stereotipurile şi amintirile de pe la festivaluri mă fac adesea să limitez semantic termenul "world music" la muzică africană, indiană, ţigănească şi Goran Bregovic. Sînt deja ani buni de cînd Kronos Quartet dezintegrează stereotipurile world music şi pe ale muzicii de cameră. Parteneriatul cu finlandezii le vine ca o mănuşă şi e un vehicul ideal pentru folclorul baroc, deopotrivă psihedelic şi escatologic, al nordicilor. Sper că lansarea discului va prilejui un nou şir de reprezentaţii live, de data asta ceva mai aproape decît Moscova, cel mai apropiat loc pe unde a trecut ansamblul la lansarea originală, ca spectacol live, din 2004 încoace.