Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Novecento

Măreţie - 1900 / Novecento


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
1900 de Bernardo Bertolucci a fost proiectat pentru prima dată la Festivalul de la Cannes din 1976. Poate ar merita făcute nişte paralele: cam în acelaşi moment, Francis Ford Coppola începea să scape de sub control marea sa expediţie în jungla filipineză, în căutarea a Ceva-mai-mult-decît-un film - ce anume, nu se ştie sigur nici azi, deşi se poate specula pornind de la obiectul pe care exploratorii (printre ei şi Vittorio Storaro, operatorul lui Bertolucci) l-au adus din junglă, o chestie numită Apocalipsul acum (1979); şi tot pe-atunci, Sergio Leone (un amic de-al lui Bertolucci - colaboraseră la A fost odată în Vest) încerca să-şi pună cap la cap amintirile imaginare despre bandele din New York-ul anilor '20-'30 şi să compună acel capitol de istorie visată care este A fost odată în America (1984).

Dar hai să vorbim despre un film cu adevărat ambiţios: în versiunea care a circulat în Statele Unite, 1900 durează peste patru ore, cu un sfert de oră mai mult decît A fost odată în America şi cu vreo trei sferturi de oră mai mult decît Apocalipsul acum - versiune integrală. Şi asta nu-i nimic: versiunea europeană durează 315 minute. Din acestea, ultimele 30 riscă să treacă destul de greu, fiind dedicate unei reverii despre fericirea ce s-ar fi revărsat asupra Italiei dacă pe 25 aprilie 1945 - de Ziua Eliberării - oamenii muncii ar fi preluat controlul şi nimeni n-ar mai fi venit să le dea la gioalele pe care ţopăiau atît de frumos, să le confişte armele pe care le descărcau în aer, să le bage iar pe gît legea proprietăţii private şi toate celelalte otrăvuri pe care tocmai le eliminaseră din sistem; căci bineînţeles că otrăvurile au venit întotdeauna din afară, de la exploatatori - altfel, nu există nimic mai sănătos, mai predispus la fericire, decît sufletul unui om al muncii. Bertolucci nu riscă naivitatea, el o caută cu înfrigurare. Cel mai complicat personaj din film, un boier interpretat de Robert De Niro, e prezentat ca un impotent care se lasă călărit de fascişti. Ar trebui să fie un om interesant, dar Bertolucci nu-l lasă: îl face inaccesibil. Nici omul simplu interpretat de Gérard Depardieu - un ţăran care se naşte în aceeaşi zi (din 1901) cu boierul şi devine comunist - nu-i oferă spectatorului cine ştie ce tovărăşie în cele peste cinci ore de drum, şi asta chiar din cauză că e un tovarăş atît de bun: Bertolucci îl idealizează. Cinci ore de epopee fără eroi: sună ca o condamnare. Şi cu toate astea, prezentarea versiunii integrale a filmului 1900, în cadrul retrospectivei Bertolucci oferite de Fundaţia Itaro Arte şi Institutul Francez, a fost, în multe privinţe, evenimentul cinematografic al anului.

1900 este una dintre cele mai uimitoare manifestări ale nevoii de a crede în cinematograf ca artă populară. E simplu: celelalte arte nu mai ştiu să vorbească pe înţelesul poporului, dar filmul (atenţie, nu Hollywoodul: Hollywoodul pretinde că înţelege dorinţele maselor, dar nu le înţelege, ci creează altele) încă mai e capabil de o forţă şi de o simplitate care să mişte pe toată lumea - să mişte lumea la propriu, să o facă mai bună. E simplu; şi e sminteală curată. Dar însăşi natura perversă a cinematografului încurajează sminteala asta - iluzia că un film poate să facă orice, să fie totul pentru toţi - şi nu cunosc nimic mai impresionant, în nici o artă, decît spectacolul unui mare talent care se lasă mistuit de ea, cu tot cu averile producătorilor. Cum a sperat Bertolucci să ajungă la popor? Mergînd înapoi în istoria filmului, a literaturii, a artelor spectacolului şi încercînd să recupereze ceva din puterea primelor mituri şi ritualuri de a provoca extaz sau teroare. Patriarhii interpretaţi în film de Burt Lancaster şi Sterling Hayden par la fel de vechi precum poveştile şi e ceva primordial în lumina care cade peste ei - peste boierul cu suflet de ţăran şi ţăranul cu suflet de boier - atunci cînd beau pentru nepoţii lor născuţi în aceeaşi zi. Cît despre cuplul de fascişti (Donald Sutherland şi Laura Betti), e poate cel mai îngrozitor din istoria filmului; pe lîngă ăştia doi, Macbeth şi doamna lui sînt ca Maddie şi David.

Dar filmul nu e deloc simplu. Cum putea să fie? Bucuria curată a ţăranilor, în cele 30 de minute de utopie dinspre final, nu e nici pe departe la fel de convingătoare, la fel de înălţătoare ca plăcerea decadentă a lui De Niro atunci cînd prizează cocaină în compania unchiului său homosexual şi a franţuzoaicei excentrice (Dominique Sanda) pe care o va lua de soţie. Camera lui Bertolucci e sensibilă la farmecul frivolităţii, la senzualitatea decadenţei; cum ar putea să celebreze cu egală convingere o fericire condiţionată chiar de dispariţia acestor lucruri? Să porneşti cu dorinţa sinceră de a-ţi pune talentul în slujba poporului şi să ajungi să creezi, pe bani mulţi, un ocean de cinema învolburat de curenţii propriei tale confuzii - nu e monstruos? Nu e minunat?



 Toate articolele despre Novecento


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer