Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  100% Dans

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întâlnirea dintre corp şi obiect


Gina Şerbănescu

mai 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

I-ON, recentul solo al lui Ivo Dimchev, o investigare a sculpturilor artistului plastic austriac Franz West, reprezintă un preludiu la o creaţie de grup (X-ON), care va avea premiera în toamna lui 2011, la Bruxelles. La prima vedere, I-ON reprezintă înscenarea unei întâlniri dintre un corp şi o serie de obiecte, un lanţ dinamic de intersectări între Ivo Dimchev şi obiectele create de Franz West.
 

Evident, întâlnirea menţionată nu poate fi redusă doar la o simplă conexiune între un corp şi câteva obiecte (pentru a afla apoi ce rezultă din ea), pentru simplul motiv că un corp în sine şi materia inertă, obiectele materiale în sine sunt nonsenuri.


Ştiam deja că voi fi confruntată cu prezenţa unui "corp performativ" (de vreme ce am fost plasată de la bun început într-o convenţie de tip teatral, ca privitor, ca spectator, ca martor la menţionata întâlnire). În plus, mai ştiam că obiectele aduse în scenă sunt opere de artă. Prin urmare, ceea ce aveam să văd era o întâlnire între intenţionalitatea performativă şi intenţionalitatea artistică pe care Adaptivele o purtau cu ele şi pe care Franz West o imprimase în materia din care le-a modelat.


Procesul artistic iniţiat de Ivo Dimchev poate fi "citit" în multiple moduri. Graţie naturii spectacolului care operează cu obiecte de artă, există o mare tentaţie de a începe cu o abordare estetică. La fel de importantă ar fi o abordare fenomenologică, având în vedere că spectacolul oferă posibilitatea direcţionării privirii către modalitatea în care anumite obiecte şi căi de a exista în scenă sunt intersectate şi turnate în forma unei noi posibilităţi de expunere. Exemplele pot continua.
 


 

Dar, mai înainte de orice, să îi dăm cuvântul lui Franz West: "Cândva, un comerciant de artă mi-a spus: o sculptură trebuie să existe prin ea însăşi (...). Obişnuiam să creez Adaptive fără piedestal, le aşezam pur şi simplu pe sol, sau pe sprijineam de alte obiecte.... Apoi, tot el mi-a scris ceva despre demnitatea piedestalului, un aspect foarte interesant." (Franz West)
 

Putem citi aceste rânduri în Conversaţii între Franz West şi Kasper Konig (1992). Estetic vorbind, piedestalul direcţionează ochii privitorului către opera de artă şi dezvăluie sculptura într-o lumină a cărei forţă este dublată prin expunere. În galerii, cu precădere, piedestalul este instrumentul învestit cu demnitatea de a creşte semnificaţiile discursului tăcut al operei de artă.
 

În spectacolul lui Ivo Dimchev, piedestalul este o piesă-cheie, iar demnitatea sa constă în depăşirea statutului de instrument artistic, întrând în sfera unui generator ontologic. Piedestalul se află în scenă de la bun început, iar pe el se află o perucă blondă. Este anunţată astfel posibilitatea apariţiei unei prezenţe umane în scenă, dar şi absenţa unei opere de artă, întrucât piedestalul este, prin însăşi natura sa, temeiul care susţine opera de artă.
 

Cea mai mare parte a procesului artistic din I-ON este conectat direct cu funcţia piedestalului, dar merge şi dincolo de ea: întâlnirea dintre corpul performativ şi Adaptive este centrată asupra piedestalului sau organizată în jurul lui. El nu este centrul unei lumi, este chiar miezul întâlnirii dintre două lumi: o lume este cea a corpului performativ, cealaltă aparţine Adaptivelor. Astfel, întâlnirea este pusă într-o lumină mai puternică, în aceasta constând funcţia ontologică a piedestalului: el aduce un plus de fiinţă într-un context născut din întâlnirea dintre două substanţe diferite (corpul şi obiectul).
 

Sinteza lor este elaborată cu ajutorul prezenţei focalizatoare a piedestalului, care va rămâne în scenă până la un moment dat. El este scos atunci când ultimul Adaptiv este adus în scenă şi când identitatea lui I-ON este verbalizată. Acesta este punctul în care poate fi simţit "începutul lui X-ON", orizontul spre care se îndreaptă lumea la care am fost martoră până în acest punct.
 

Îndepărtarea din scenă a centrului în jurul căruia s-a petrecut întâlnirea dintre corp şi obiecte pare motto-ul logic a ceea ce va să vină.
 

La nivel emoţional, spectacolul dovedeşte o dinamică a intensităţii, rezultată din întâlnirea dintre corp şi obiecte, sau din îndepărtarea lor. Ar putea fi trasată o hartă a acelor puncte în care intensitatea emoţională scade sau creşte, în funcţie de etapele procesului de sinteză. Emoţia menţionată este rezultatul actului artistic ce este potenţial provocată publicului. (Vorbesc acum din perspectiva spectatorului care a experimentat acest efect).
 

De exemplu, momentul în care Ivo Dimchev cântă My Funny Valentine, îngenunchiat oarecum departe de piedestal (sub care este plasat un Adaptiv), provoacă o emoţie intensă, graţie tensiunii dintre prezenţa vie a performerului şi auto-conţinerea tăcută a obiectului. Distanţa dintre corp şi obiect, precum şi absenţa unui punct de contact accentuează statutul dramatic al întâlnirii.
 


 

Prin contrast, momentul în care artistul cântă, în timp ce mâinile sale strâng şi frământă puternic opera de artă a lui Franz West, dezvăluie atingerea tragică a sintezei. În acest moment al spectacolului, se poate realmente simţi plăcerea spectatorului de a se descoperi captiv într-un câmp al necunoscutului, graţie tensiunii dintre natura indefinibilă a sintezei rezultate din întâlnirea corpului performativ şi Adaptive.
 

Acestea sunt doar două exemple. În structura spectacolului, aceste momente se fixează în percepţia gradelor de emoţie ale întâlnirii, care evidenţiază diferenţa de substanţă dintre cele două lumi, precum şi frumuseţea luptei purtate în vederea depăşirii separaţiei dintre ele.
 

Investigarea Adaptivelor se preschimbă astfel într-o naştere dinamică a punctelor de întâlnire şi înstrăinare care unesc sau separă cele două substanţe.
 

Mijloacele artistice utilizate în spectacol (vocea artistului, luminile sau efectele sonore) nu trebuie citite "în sine". Ele sunt co-substanţiale conceptului care trasează linia ce sparge sau aduce laolaltă celelalte două lumi.
 

După cum a fost deja menţionat, acest spectacol deschide perspective multiple de interpretare. Ar fi fost, poate, interesant de exploatat potenţialul fenomenologic al piesei. Fenomenologia susţine cumva că ceea ce văd e tot ce pot primi, neexistând nimic altceva în spatele lucrurilor, în contradicţie cu viziunile tradiţionale, care stipulează prezenţa unei anumite esenţe în spatele lucrurilor sau fiinţărilor, ca un principiu care le modelează. Fenomenologic vorbind, ar trebui să privesc ceea ce văd în însăşi lumina în care obiectul apare în faţa mea. Pentru cei pasionaţi de cercetări de tip filosofic, ar fi interesant ca acest spectacol să fie privit prin prisma sintezei rezultate din întâlnirea dintre corp şi obiect şi a perceperii ei într-o "lumină" înţeleasă în sens fenomenologic, ca un fenomen născut din sinteză. (Înţeleg aici conceptul de "fenomen" în sensul său etimologic, ca pe ceva ce se arată în lumină).
 

O altă viziune ar fi cea a politicii corpului. Imaginile şi paradigmele expuse în spectacol (de la monologul lui Hamlet, la doza de Coca Cola, sau imaginea unui posibil Dumnezeu antropomorfic integrat în lumea modei contemporane) evidenţiază clişeele personale ale spectatorului (acum vorbesc tot din perspectivă personală) şi lansează interogaţii cu privire la propria mea relaţie, ca fiinţă socială întrupată, cu obiectele din jurul meu.
 

În mod uzual, în viaţa de zi cu zi, interacţiunea cu obiectele este de tip instrumental. Trecerea de la instrumentalitate la un tip indefinibil de relaţionare cu obiectele, realizat de Ivo Dimchev, indică o nouă politică a corpului în care acesta, ca entitate socială poate revizui natura instrumentalităţii.
 

În general, interpretările şi dezvăluirea perspectivelor asupra spectacolului pot continua...
 

Corpul performerului pare a se preschimba într-un adaptiv uneori, pentru a arunca asupra Adaptivului real o condiţie a schimbării. Obiectul, chiar informat cu un mesaj artistic anterior intrării în scenă rămâne tăcut şi auto-conţinut. Prezenţa umană este interogativă, revoltată, seducătoare, violentă, raţională, furioasă, uneori intenţionat absentă.
 

În timp ce privesc spectacolul, îmi apare în minte pictura lui Magritte: Ceci n'est pas une pipe.... Şi înţeleg cumva... Ceci n'est pas... un Adaptive...
 

Ceea ce văd nu mai este un corp... Ceea ce percep nu mai este un Adaptiv... Esenţa întâlnirii, cu toată căutarea şi mesajul său, continuă să oculteze ceva... Ceea ce văd nu mai este un Adaptiv... sau un corp...Dar ce este oare? Ce se întâmplă atunci când corpul întâlneşte obiectul?
 

Pot alege caut sensuri, să intuiesc perspective... Sau pot să privesc pur şi simplu şi să încerc să înţeleg ce se petrece în sine în cadrul spectacolului, ce se află dincolo de semnificaţiile şi asocierile care îmi trec prin minte. Evident, subiectivitatea mea blochează posibilitatea perceperii a ceea ce se petrece în sine. Ar fi onest atunci să las să se oglindească în subiectivitatea mea actul la care sunt martoră.
 

Încep cumva să mă simt ca un adaptiv, ca un obiect creat şi informat deja cu mesaje, funcţii, posibilităţi (cu diferenţa semnificativă că eu îmi conştientizez propria condiţie. Astfel, devine evident că ceea ce văd este o întâlnire în cadrul căreia este operată sinteza dintre conştienţa permanentă a performerului şi lumea tăcută şi auto-conţinută a Adaptivelor.)
 

Când corpul performerului întâlneşte obiectul, după o serie de puncte de conexiune între cele două substanţe din scenă, aleg să fiu un Adaptiv viu. Prin aceasta înţeleg faptul că una dintre lecţiile oferite de acest spectacol este că, în urma întâlnirii cu ceea ce s-a petrecut pe scenă, aş putea încerca să operez în mod conştient o modificare la nivelul propriilor funcţii (de la cele sociale la cele personale), exact aşa cum obiectele revelează posibilităţi inepuizabile atunci când întâlnesc lumea artistului care le investighează...
 

Paradoxal apogeu ale emoţiei...
 


 

Sursa fotografii: http://festival.exodos.si/




 Toate articolele despre 100% Dans


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 Când dansul şi patrimoniul se îmbină în cadrul turneului FranceDanse Orient-Express în România, Comunicat de presă
 Linotip Centru Independent Coregrafic prezintă Prima stagiune de Dans Contemporan - Babel şi 2 femei contemporane, Comunicat de presă
 Retrospectiva CNDB 2016, Comunicat de presă
 CNDB organizează întâlniri informale cu artiştii din Selecţia de proiecte, 2016, Comunicat de presă
 CNDB şi-a desemnat laureaţii pentru anul 2016, Comunicat de presă
 Toate articolele despre 100% Dans


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer