De neuitat - Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Într-o zi de Sfîntul Valentin, pe o plajă şfichiuită de ninsoare, Joel o zăreşte pentru prima dată pe Clementine. Apariţia ei îl întrerupe dintr-o meditaţie la fel de posomorîtă ca vremea, despre reputaţia nemeritat de bună de care se bucură nisipul; deci nu e el bărbatul care, văzînd o femeie cu păr albastru singură pe plajă, să pună mîna pe ea. Joel preferă să pună mîna pe jurnal şi să-şi noteze experienţa - prilej de a medita, în faţa paginilor goale, la viaţa lui atît de săracă în evenimente care să poată fi colecţionate ca amintiri. Ea e cea care-l abordează pînă la urmă, cu directeţea aceea nestudiată, lipsită de narcisism, care pînă acum ar fi trebuit să facă din Kate Winslet, interpreta Clementinei, o vedetă mai mare decît Angelina Jolie şi Jennifer Lopez la un loc. Îi pune o întrebare pe care Jim Carrey, interpretul lui Joel, n-are cum s-o fi auzit prea des: "Tu eşti mai închis în tine, nu?" Dar ăsta-i adevărul: Carrey e aici un tip liniştit, dacă nu chiar inhibat - şi e credibil. Trăsăturile lui sînt obişnuite să se lăţ-lungească, dar aici par îngreunate, ba chiar căzute - asta şi datorită faptului că regizorul Michel Gondry a avut grijă ca imaginea să aibă un aer uşor neîngrijit, de parcă acţiunea s-ar petrece în lumina neiertătoare a dimineţii de după o noapte pierdută. În fine, în seara aceea Joel ajunge acasă la Clementine. Nu stă mult, dar seara următoare şi-o petrec tot împreună, stînd întinşi pe gheaţă şi uitîndu-se la cer. Sînt pe drumul cel bun. Vine dimineaţa şi ea se invită la el. Apoi vine genericul de început şi se schimbă totul.

În realitate, Joel şi Clementine nu s-au întîlnit pentru prima dată atunci, pe plaja aceea. Adică s-au întîlnit pe plajă, dar nu la începutul filmului, ci altădată. Au mai fost o dată pe drumul cel bun, ba chiar au avut timp să se îndepărteze de el şi să parcurgă pînă la capăt un alt drum - unul foarte prost. La capătul drumului, Clementine a găsit o firmă numită Lacuna, unde un doctor afabil (Tom Wilkinson) a scăpat-o de sarcina ei nedorită: nu copilul lui Joel, ci Joel însuşi. Acesta a fost expulzat din memoria ei ca un locatar insuportabil, cu toate catrafusele lui. Cu puţin timp înainte de Ziua Îndrăgostiţilor, Joel a aflat totul şi, ca să se răzbune, s-a operat la rîndul lui. Programul Lacuna e un element de SF, dar e tratat astfel încît să nu iasă în evidenţă: tehnologia e "de casă" şi activitatea firmei are aerul de rutină al unui serviciu de avorturi. Mai puţin credibil e sentimentul de ultragiere care-l împinge pe Joel să şi-o şteargă din memorie pe Clementine: Joel-ii acestei lumi obişnuiesc să-şi păzească amintirile - în special amintirile chinuitoare - cu vigilenţa unor credincioşi cărora li s-au dat în grijă nişte moaşte; nu-i vezi renunţînd la ele într-un moment de furie. Dar ne e uşor să sărim hopul, pentru că vrem să vedem ce va urma - cum se va descurca scenaristul Charlie Kaufman (care şi-a plasat un film anterior în capul actorului John Malkovich) în capul lui Joel. Şi ce urmează e uluitor. În timp ce tehnicianul (Mark Ruffalo) care supraveghează ştergerea amintirilor lui Joel o pune de un bairam cu prietena lui (Kirsten Dunst) chiar în patul pacientului, în timp ce celălalt tehnician (Elijah Wood) îşi forţează norocul cu Clementine, folosindu-se de tot ce aflat despre ea, începe filmul poveştii de dragoste dintre Joel şi Clementine şi, chiar în timp ce se derulează (înapoi - de la ultima ceartă la prima întîlnire), secvenţele încep să se şteargă. Imaginile încep să tremure, vocile se distorsionează, paharele dispar din amintirea unei petreceri, călătorii dispar din amintirea unei gări şi, la un moment dat - o sclipire de-a regizorului Gondry -, ţăcănitul tastelor de la calculatorul conectat la memoria lui Joel sugerează răpăitul unei mitraliere care-i rade amintirile.

Puterea acestor secvenţe (apropiată de teroare) provine din faptul că aria masacrului se extinde inexorabil spre începutul nevinovat al iubirii, spre lucrurile frumoase care au fost condamnate la dispariţie pentru simplul motiv că mai tîrziu s-au degradat. Şi, la jumătatea operaţiei, Joel se răzgîndeşte. Îi explică lui Clementine ce se va întîmpla şi împreună caută o soluţie. Toate astea se întîmplă tot în amintirea lui şi lucrurile pe care şi le spuseseră atunci se amestecă ameţitor cu explicaţiile urgente de acum. Încearcă să evadeze împreună de pe teritoriul amintirilor condamnate şi să se refugieze în ascunzătorile memoriei lui, de exemplu - o sclipire de-a lui Kaufman - acolo unde-şi păstrează cele mai ruşinoase amintiri din copilărie şi din adolescenţă. Filmul e mai mult decît ingenios. E cu adevărat poetic - îşi foloseşte ingeniozitatea în scopul de a distila şi intensifica un aspect al experienţei umane. Şi, alături de Cold Mountain, e cel mai romantic film al anului 2004: chiar dacă nu mai au amintiri, atît Joel, cît şi Clementine păstrează o conştiinţă inexplicabilă a absenţei celuilalt, aşa cum un perete alb păstrează conturul tabloului care era agăţat acolo.