Recunosc făţiş, faptul că aici va fi vorba, printre altele, despre Dogma 95 reprezintă alegerea mea egoistă, care, la rândul ei, se supune unor gânduri care mă traversează de ceva vreme.
Ultimul film care mi-a plăcut atît de tare încât am ieşit ţopăind de la cinematograf a fost Dogville (şi cum să nu rămâi minunat în faţa unei asemenea reacţii - care a fost ultimul film din cauza căruia vi s-a părut că lumea trebuie îmbrăţişată?!).
Dar, să revenim, căci trebuie să vă mărturisesc că am ajuns în a fi preocupată de Jurământul de castitate al regizorilor danezi dogmatici cumva de-a-ndoaselea. Întâi am văzut Idioţii, care e a doua peliculă Dogma (pe prima şi pe a treia nu le-am văzut, fiindcă se pare că doar Lars von Trier a reuşit să fie atât de viclean încât să ajungă în cinemateca bucureşteană, iar de la a patra încolo trebuie să faci deja săpături serioase şi tenace sau să fii într-adevăr un specialist ca să le găseşti urma. Sau poate sunt eu ignorantă). Faima lui von Trier ajunsese la Bucureşti din cauza lui Dancer in the dark. Dar cumva underground, fiindcă a intrat întâi la Studio, care nu-i un cinematograf la fel de "de masă" ca Patria sau Scala, apoi s-a dus la Sala Elvira Popescu a Institutului Francez, care e, şi mai mult, un loc destinat cunoscătorilor şi amatorilor de "ciudăţenii", de "avangardisme" (tot acoloam văzut, de pildă, Lucia y el sexo).
Apoi, când numele lui Nicole Kidman şi nominalizarea la premiul de regie de la Cannes au făcut cunoscut Dogville, numele lui von Trier a devenit deodată mai gras şi mai respectabil. Dar din lene, dintr-o comodă "lipsă de timp" şi convenabilă viaţă "prea ocupată", n-am ajuns să văd Dancer in the Dark decît la vreun an după scurta lui trecere pe ecranele capitalei şi abia după ce prietenii mei m-au dus la Idioţii.
Trec peste etapa în care am descoperit idiotul din mine şi, inevitabil, şi pe idioţii din alţii. Fiindcă vreau să ajung la Dogville, pentru a mă întoarce la Dogma 95.
Fiindcă nu sunt mai cu moţ decât alţii, admiraţia, dar şi uimirea mea oarecum extatică faţă de Dogville a venit din aceea că, uite, domnule, cum a desenat ăsta cu creta pe asfalt 5 linii, a pus 3 scânduri una lângă alta, 4 cârpe pe actorii ăia uriaşi, a mai luat şi un povestitor care îmi susură încet în ureche ca tata când îmi citea poveşti la 5 ani şi i-a ieşit minunăţia asta de film! De m-am întrebat toate cele 200 de minute, fără încetare şi fără linişte, de ce l-a mai făcut film, cînd putea să fie numai teatru.
Se spune, şi eu sunt gata să cred, că la Dogma 95 s-a ajuns fiindcă nişte oameni s-au adunat, seară de seară, să povestească şi să se întrebe cine sunt ei, de ce se exprimă pe peliculă şi ce caută ei în viaţa filmului lor. Cârcotaşii spun că aceşti prieteni nu dispuneau de banii cei mulţi necesari pentru un lung metraj şi au găsit o soluţie, pe principiul "nevoia te învaţă", de a lucra cu resurse minime. Alţi cârcotaşi, mai elaboraţi, spun că ascetismul lui von Trier şi al lui Thomas Vinterberg, cei care au jurat să fie caşti în cinema, e doar o strategie de marketing. Un mod de a crea o marcă pe care, ulterior, să o promoveze şi să o vândă.
Dar asta, deja, nu mă mai interesează. Una peste alta, Dogma 95 şi Jurământul de castitate sunt unul dintre rarele reale manifeste ale epocii noastre. Că ideile nu sunt noi, că nu sunt respectate până la capăt, că principiile sunt cam neclare şi conceptele enunţate cam vagi rămâne, pentru mine, în acest moment, neimportant. Istoricii şi criticii filmului se vor lămuri asupra acestor aspecte şi sigur ne vor împărtăşi concluzia lor.
Important e că m-am întrebat, din cauza lui, dacă nu cumva câştig mai mult când filmul mă incomodează şi mă irită (dacă von Trier ar fi fost pe lângă mine după ce am văzut Idioţii şi Dancer in the Dark, i-aş fi spus vreo două vorbe nu tocmai decente). M-am întrebat dacă nu cumva umorul negru, (auto)ironia şi (auto)parodia postmoderne (a la Tarantino, de exemplu - a se vedea Kill Bill Vol. 1) nu sunt decât nişte modalităţi, mai rafinate şi mai subtile, e drept, de a fugi de noi şi de ceilalţi. Dacă nu cumva grija pentru imaginea perfectă, pentru efectul vizual perfect, deci pentru iluzia perfectă nu îndreaptă atenţia asupra formei, lăsând conţinuturile nu chiar la voia întâmplării, dar undeva pe-acolo. Nu mi-am răspuns încă definitiv, fiindcă e, ca în orice situaţie, ca în pilda aceea: şi ei au dreptate, şi ceilalţi au dreptate. Dar nu pot avea toţi dreptate!