"[...] utopicii au fost totdeauna numeroşi în Rusia. Ei sunt opusul profeţilor catastrofei. Ei cred în realizarea idealului, profan sau religios, şi în sensul istoriei care duce spre acesta. Dar scurtând vremile, ei dau puţină importanţă generaţiilor precedente. După părerea lor, transformarea lumii trebuie să se înfăptuiască rapid, în istoria prezentă şi nu la sfârşitul ei. Această iluzie o nutresc mai ales intelectualii nemulţumiţi de lumea în care trăiesc. În general incapabil să se reconcilieze cu realitatea prezentă, un intelectual se poate îndrepta cu totul spre un viitor himeric şi să devină un fel de "vagabond", spune Dostoievski.
Stalker-ul lui Tarkovski e un prototip al acestei specii. Cu câtă tensiune îşi pregăteşte fuga! Dar de îndată ce trece de graniţa lumii sale găseşte solitudine, ruine, coridoare misterioase ducând spre spaţii goale. La sfârşit se regăseşte acolo de unde a pornit. Dar călătoria utopică nu l-a îmbogăţit, dimpotrivă: l-a deziluzionat total. [...] apare la sfârşit un copil care moare. Adică nu există viitor cu utopismul. E o mare diferenţă între copilul din Sacrificiul şi cel din Stalker" (dintr-o conferinţă a Părintelui Špidlík, al cărei text a fost reprodus în revista clujeană Echinox; traducerea Maria-Cornelia Oros).
Deziluzia îşi găseşte plasarea ideală printre clădirile monstruoase, fiarele ruginite, construcţiile care par să aneantizeze orice familiaritate şi armonie, să producă o stare de disconfort fizic şi psihic. Călătoria spre inima zonei se face după alte reguli decât cele carteziene, iar personajele speră să găsească aici, printre ruine, ceea ce găsea prâslea în cea mai amărâtă dintre cele 3 cutiuţe oferite de vrăjitoare. Zona din Călăuza e plină de primejdii nevăzute, dar înăuntrul ei se poate ascunde acea comoară pe care deţinuţii pe perioade lungi au găsit-o în interiorul lor. Este peisajul perfect pentru supraîncărcarea cu simboluri - sărăcăcios şi respingător în aparenţă, dar învestit cu valenţe magice/supranaturale, căci de multe ori obiectul pe care omul îl aruncă/abandonează poate conţine comori nevăzute şi nebănuite. Comorile însă nu se lasă descoperite, pentru că cei ce vin să le caute nu sunt în stare să le descopere, iar nu pentru că n-ar exista. Asta pentru că în filmele lui Tarkovski doar credinţa duce la adevăr, nu cunoaşterea carteziană. Divinitatea, ne transmite Tarkovski, nu e inexistentă într-un sit ca Zona, ci poate fi descoperită doar de cei pregătiţi.