iunie 2011
Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011
E bine să fii pregătit întotdeauna să-ţi răspunzi cu adevărul la întrebarea "De ce ai nevoie?". Nu ştii niciodată când vine cel care întreabă. Ţi se întâmplă sau se întâmplă altcuiva, nu asta contează. Important e că auzi întrebarea.

Anulez pentru un minut o prezenţă şi mă pun în locul celui întrebat ca într-o întâlnire directă cu mine. În faţă e un străin care mă ajută să scap de fuga în trecut sau în viitor. Nu ştie cine obişnuiam să fiu, nici ce fantezii mă trag după ele. Există doar prezentul. În întâlnirea asta reîncepem.

Chiar dacă durează preţ de numai câteva secunde, ceva nealterat răspunde sincer în mine de ce am nevoie. Surpriza întrebării şi nevoia ca ceva din exterior să-mi dea o scuză să arăt, mă face să văd rapid şi firesc răspunsul care altădată mi se părea greu de formulat. Aşa că mă grăbesc să vorbesc. Trec alte câteva secunde şi-mi dau seama că ce spun e departe de intenţie, incomplet şi într-o oarecare măsură, o minciună. Că adevărul despre mine e greu de comunicat şi eşuează să se arate undeva între inimă şi minte.

Recunosc blocajul. Pot să-l localizez într-o parte a corpului - gâtul.

Toate astea mi se întâmplă în timpul audiţiilor pentru selectarea participanţilor la Academia Itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011, la care asist pe 18 şi 19 iunie 2011, în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional.

Sunt întâlniri care aduc un amestec de nelinişte şi speranţă în tine, care încurajează crizele şi confruntările, care nu te anulează în căutare. Uneori am senzaţia că trăim de parcă ar trebui să ne scuzăm că ne gândim la noi şi la ce e de reparat în noi ca să putem da. În aceste două zile nu mi se dă doar voie, ci devine necesar să nu mă opresc.

Poate e un sentiment înrudit cu ceea ce îmi închipui că trebuie să fi simţit Andrei Şerban însuşi lângă bunica lui - "o afirmaţie, o susţinere, o acceptare" - într-un moment în care ştii că altceva te aşteaptă, dar nu-l poţi explica logic, în secvenţe.

Mi-l închipui în cabana lui din nordul statului New York, construită din lemn, cu ferestre mari prin care se văd crengile copacilor, încolăcite deasupra patului. Stă întins şi bate din palme în semn de recunoştinţă, de celebrare a vieţii, a lui "acum". Sigur că toate astea nu sunt decât bucăţi adevărate despre un om, dar pe care mintea mea le asamblează după bunul plac, pentru că dintr-o cauză pe care o cunosc doar parţial, uneori se retrage în imaginaţie. Numai că imaginaţia din fotografia asta mentală e o selecţie aplicată realităţii. E ceva de care nu scăpăm niciunul când povestim despre noi sau când povestim despre alţii şi asta mă face să cred mai tare în ea.

La fel de adevărat e că l-am auzit de la bun început spunând ce caută să vadă în cei care urmau să vină în audiţie: prezenţă umană, nelinişte, disponibilitatea de a se întreba "De ce vreau să fiu actor?", o structură fragilă şi vibrantă care de obicei se ascunde în spatele tehnicii.

Se aşează pe primul rând de scaune din faţa scenei, cu un pahar de apă la îndemână, la câteva locuri distanţă de două membre ale echipei cu ajutorul căreia pune la cale aceste ateliere din 10-16 şi 18-24 iulie 2011, la Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu". Cristiana Gavrilă şi Kinga Kovács stau în faţa unei mese cenuşii, de mărimea unei bănci de şcoală. Masa e plină cu hârtii şi dosare care cuprind date despre cei ce urmează să fie audiaţi, pahare din plastic, o sticlă de apă şi o farfurie cu fructe, acoperită de şerveţele. În colţul din dreapta, o lampă cu abajurul metalic, negricios, aşteaptă să fie aprinsă.

Andrei Şerban se ridică de pe scaun de fiecare dată când cineva nou intră în scena goală, pe care nu se găseşte decât un scaun. Le întinde mâna. E un gest care îi ia prin surprindere pe cei mai mulţi. Unii merg cu mâna întinsă în paşi grăbiţi, ca să scurteze distanţa. Alţii îşi păstrează o mână în buzunar sau o duc la spate, în timp ce cu cealaltă răspund salutului. Unii se apleacă mult din spate sau îndoaie picioarele ca să reducă din decalajul înălţimii. Mă gândesc câte poate spune o strângere de mână, ce energii se întrepătrund în unirea palmelor.

Îi întreabă pe fiecare cum îi cheamă şi din ce oraş vin. Nu toţi sunt din Bucureşti. Foarte mulţi au călătorit ore întregi pentru această întâlnire. Vin din Timişoara, Cluj, Braşov, Craiova sau Iaşi. Sunt tineri, majoritatea până în 30 de ani, studenţi, masteranzi, angajaţi în teatre sau liber-profesionişti. Au pregătit o poezie şi un cântec. De cele mai multe ori, Andrei Şerban îi roagă să spună şi un monolog.

La patru rânduri distanţă de mijlocul scenei, din poziţia privilegiată a observatorului detaşat, mi se pare frapantă trădarea corpului. Palma care şterge faţa actorului sau mângâie capul după un fragment de text, limba care udă des buzele uscate, genunchiul care se ridică odată cu notele înalte, vocea care tremură, privirea în gol sau închiderea ochilor, mâinile închise în buzunare vorbesc mai adevărat despre ei toţi decât orice cuvânt. Pe scena goală, unde prezenţa lor nu mai are în ce decoruri sau aglomerări umane să se piardă, simpla lor intrare şi atitudine corporală anunţă la un nivel subtil şi esenţial ceva din ei care în cuvinte pare de negăsit.

În cazul multora, braţele par nişte anexe inutile ale trupului, care atârnă fără să ştie cum ar putea servi întregului mai bine. Umerii arată încleştaţi, aduşi în faţă, ruginiţi. Spatele nu are verticalitate şi închide comunicarea interiorului cu exteriorul, a cerului cu a pământului. Picioarele sunt înţepenite de îngheţul emoţiei sau într-o relaxare adormită. Corpurile nu arată ancorate în prezent, nu au armonie. Par nelocuite.

Nu îl cred pe al meu mai bun. N-aş vedea toate astea dacă n-ar fi teama că m-aş putea oglindi în ele. Nu ştiu cum ar arăta corpul meu în locul lor. Îmi recunosc paralizia. Nu comparaţia mă ţine în scaun sau mă face să notez aceste postùri în caiet, ci un adevăr despre noi, atât de frapant că nu pot să-l ignor. Prezenţa unor corpuri mi se pare o iluzie, o amăgire că e viaţă acolo unde nimic altceva în afară de carne nu o comunică.

De cele mai multe ori, aceste corpuri se odihnesc pe scaun. Arată obosite fără să fi făcut efort. Dacă întârzie prea mult în acelaşi loc, Andrei Şerban le roagă să se mişte puţin. Câteodată nici vocea nu transmite decât un ton, independent de semnificaţia cuvintelor. Şi expresia feţei rămâne uneori aceeaşi pe toată durata fragmentului. Andrei Şerban îi întreabă atunci dacă nu au cumva pregătit un text care să exploreze şi altă calitate de interpretare, "altă culoare". Câţiva reuşesc să treacă lin prin stări diverse, iar corpul lor reacţionează. Ţin pasul înăuntru cu succesiunea cuvintelor. Cei mai mulţi însă nu găsesc nuanţele. Cadenţa cuvintelor devine previzibilă, iar ce spun nu mai are importanţă.

Pe faţa lui Andrei Şerban, pe care o văd din profil, nu citesc nicio judecată. Priveşte atent, cu coatele sprijinite de braţele scaunului îmbrăcat în catifea. Mâinile sau palmele unite prin atingerea vârfurilor degetelor îi acoperă deseori gura. Ţine picioarele încrucişate sau întinse, sprijinite de buza scenei. Muşcă uneori prelung din paharul cu apă. Îi primeşte zâmbind, le vorbeşte prietenos şi se desparte de ei cu acelaşi zâmbet, fără să comenteze alegerile lor. Le oferă libertatea de a prezenta ceea ce au pregătit în forma pe care o aleg, de cele mai multe ori în ordinea pe care o preferă. Le arată empatie celor care îşi scuză emoţiile. Uneori ridică din sprâncene sau rămâne nemişcat, cu buzele întredeschise. În timpul unui monolog din Trei surori de Cehov, Andrei Şerban ridică degetele ambelor mâini în dreptul urechilor şi le mişcă foarte încet, ca şi cum ar regla din butoane imaginare tonalităţile actriţei din faţă şi energiile din spatele vocii.

Pe unii îi întreabă ce caută, de ce vor să participe la atelier şi nu se mulţumeşte niciodată cu primul răspuns pentru că adevărul nu se arată uşor. Insistă până zgura se dă la o parte şi ei încep să spună ceva care se apropie de temerile şi pierderile lor. Câteodată, când decizia e limpede, îi opreşte printr-o ridicare uşoară a mâinii. Le urmăreşte cu privirea spatele până ies din scenă. Apoi se gândeşte şi şopteşte colegelor din stânga calificativul. În câteva secunde este din nou în picioare, cu mâna întinsă şi acelaşi zâmbet binevoitor pe buze.

Oricât de mult încearcă, nu poate anula senzaţia celui de pe scenă că e judecat. Dar deschiderea lui le încurajează fragilitatea. E o delicateţe în fiecare gest faţă de ei: în susţinerea privirii, în tonul vocii şi înclinarea capului. Îi urmăresc la rândul meu cum ies de pe scenă. Acolo unde începe peretele şi ei dispar există o prelungire nevăzută a drumului, o senzaţie de timp fluid, o uşurare că viaţa continuă dincolo de acest moment care pentru unii va aduce refuzul, dar nu respingerea. Cred că suntem construiţi cu puterea de a păstra mai adânc în noi vibraţiile corpurilor din jur decât cuvintele.

De cele mai multe ori au la dispoziţie mai puţin de zece minute ca să convingă. Fiecare detaliu al prezenţei lor devine foarte important. Seamănă cu o competiţie sportivă: ei trebuie să livreze într-un timp limitat ce au mai bun, dar livrarea nu reuşeşte dacă în spatele ei nu au avut un antrenament zilnic în care să fie ei înşişi.

Unul din exerciţiile pe care le lucrează în workshopurile de mişcare din după-amiezele acestor două zile pleacă chiar de la întrebarea "Cum faci să reţii atenţia cuiva când ai doar o secundă la dispoziţie?". Andrei Şerban îi împarte în două grupuri. Undeva la mijlocul scenei se întâlnesc doi câte doi. Unul dintre ei este VIP, celălalt încearcă să fie remarcat de VIP prin felul în care îi spune "Bună dimineaţa.". Niciun cuvânt în plus. "Asta e cel mai important: să nu ai nicio idee preconcepută.", le spune Andrei Şerban. "Cel care este the boss nu trebuie să plece ştiind că va fi antipatic, că va fi acru. Iar voi încercaţi să fiţi cât de convingători puteţi. Să fiţi într-o secundă apreciaţi de cineva foarte important. Şi voi, voi din felul în care vi se spune «Bună dimineaţa» deveniţi simpatici sau antipatici. E ceva care e deschis în momentul întâlnirii. Altfel sunteţi complet mecanici."

Când îi cheamă în cerc, formă care creează egalitatea şi anulează competiţia, întinde un băţ de aproape un metru spre unul din ei. Îl invită în mijloc şi îl încurajează să găsească mişcări care să-i armonizeze tot trupul. Ceilalţi sunt oglinda lui şi încearcă să-i respecte ritmul. Andrei Şerban se retrage pe margine, în afara cercului şi îi urmăreşte din picioare, îngheţat în concentrare. Abia clipeşte. Are sprâncenele încruntate din cauza concentrării, buzele de cele mai multe ori deschise. Le cere să alterneze mişcările rapide cu cele lente. De pe loc, uneori se mişcă el însuşi în direcţia pe care o imprimă corpul lor. Caută odată cu ei. Lemnul trece de la unul la altul. Cine era înainte declanşator devine la rândul lui oglindă.

Unui alt grup îi propune să folosească băţul ca pe o prelungire a unei părţi din corp. Să caute în mijlocul cercului o singură mişcare ca armonia să aibă timp să se definească. Când mişcarea devine clară, altcineva de pe margine se îndreaptă spre mijloc şi preia ştafeta odată cu mişcarea imprimată pe care o transformă repede în ceva personal pornind în propria căutare. Deşi pare un exerciţiu foarte simplu, cere multă receptivitate, spontaneitate, originalitate şi o inteligenţă subtilă care să decidă momentul potrivit pentru intervenţie.

Apoi se aşază toţi pe marginea scenei, în semicerc. În grupuri de câte trei, fiecăruia îi vine rândul să spună cântecul pe care l-a pregătit pentru audiţie celor doi colegi de echipă aşa încât ei să ilustreze în mişcare cuvintele din cântec. Rolurile se schimbă apoi şi cel ce a cântat ajunge să găsească la rândul lui imagini pentru cuvintele altora. Jocul are nevoie de viteză în reacţie, improvizaţie, imaginaţie şi capacitatea de a asculta. "Atenţie să vizualizaţi fiecare imagine din text.", le spune Andrei Şerban. "Trebuie să fie concret." Cu cât mişcările pe care le fac sunt mai complicate şi mai abstracte cu atât cuvintele sunt mai greu de ghicit.

Cel mai greu exerciţiu însă stă să înceapă. Îi desparte din nou în tabere şi îi roagă să rămână în părţi opuse ale scenei. "Merg, merg. Două persoane ce se intersectează. Şi acolo unde aproape se termină scena, te opreşti. Te opreşti." La fiecare punct mâinile lui încetează gesticularea şi rămân în aer. Tace câteva secunde. În sală nu se aude niciun zgomot. "Ai o amintire legată de cel pe lângă care ai trecut. Şi-ţi spui ţie însuţi, dar o spui cu voce tare «Poate», ca şi cum ar fi el sau ea. Te întorci. Spui «Da» pe loc şi vii spre celălalt. E el sau ea, cea din amintire. Te apropii şi spui «Nu», pentru că nu e el. În acel «Poate» trebuie să-ţi închipui că poate acea persoană e cineva cu care ai avut o relaţie foarte intimă acum câţiva ani, pe care ai pierdut-o. În «Da» e bucuria redescoperirii. Dar când ajungi în faţa ei, îţi dai seama că nu e ea. Ce înseamnă dezamăgirea? Cum plec apoi pe drumul meu cu o speranţă care s-a năruit?"

Le explică că e important să-şi comunice repede speranţa, bucuria şi mai ales deznădejdea pentru că altfel momentul moare. Apoi le dă startul. După clipa confruntării unei perechi, altă pereche porneşte, fără ca cei dinainte să se simtă obligaţi să-şi zorească ritmul pe drumul întoarcerii. "Foarte iute, foarte iute, foarte iute." Andrei Şerban îi urmăreşte în picioare dintre rândurile din sală, în aceeaşi încremenire care caută în viteză valoarea emoţiei pe figurile lor.

"Trebuie să fiţi convinşi voi înşivă", le mai spune. Ştie cât e de greu să treci autentic prin stări total opuse, într-o fracţiune de secundă, să fii prins în celălalt, dar atent să recunoşti transformarea din tine şi să o eliberezi exact în clipa în care s-a format pe deplin. O secundă mai târziu şi ai pierdut-o, iar ce iese răsună fals. "Între aceste «Poate», «Da» şi «Nu» sunt o infinitate de sentimente umane." Ritmul vorbelor lui creşte ca şi cum asta ar putea zori explozia din ei. Tu, ghemuit în minte, ai pe stradă acest şoc emoţional pe care îl consumi la intensitate maximă fără să-ţi mai pese de consecinţe. Consecinţele reapar în minte pe drumul întoarcerii, înapoi în singurătate. "Simţi cu tot impactul faptul că ai pus foarte mult într-o recunoaştere care nu a avut loc. Cum părăseşti exerciţiul e la fel de important. Cum mergi? Care e ritmul? Cum simţi absenţa? Deziluzia? Cum simţi?" Palmele îi reacoperă gura şi faţa i se opreşte în aceeaşi neclintire a căutării.

"Interesant de văzut e că «Poate» e destul de convingător spus.", le zice, "La «Da» e mai slab. Cum interpretezi speranţa? La «Nu» foarte puţini reuşesc. «Nu»-ul trebuie să te coste imens ca să vezi cât de importantă a fost persoana aia pentru tine." Nu le cere actorilor să joace un rol, le cere să se joace pe ei în această situaţie imaginară. Mă gândesc ce legătură are o ipoteză de lucru ca asta cu felul în care resimţim pierderile în viaţa reală.

Şi apoi, dacă accepţi să le încasezi şi le laşi să te locuiască o vreme chiar dacă dor, nu înseamnă neapărat că poţi să-ţi comunici vulnerabilitatea. După «Poate» trebuie să ai curajul confruntării, să-i dai voie corpului să se întoarcă. «Da»-ul trebuie să-ţi lase descoperită speranţa, să arăţi că încă îţi doreşti. «Nu»-ul trebuie să se audă, să-ţi lase rana la vedere, s-o aduci pe faţă, în braţe, în umeri, în tălpi.

În clipe ca asta, siguranţa că nu te laşi descoperit funcţionează exact împotriva ta. Îşi arată pe deplin eficacitatea tocmai pentru că ai exersat-o zilnic. A devenit un automat, un mecanism atât de bine uns că nu mai are nevoie de funcţionare conştientă. E acolo să astupe orice emoţie. Eşti rece şi consolidat ca un bloc de gheaţă în care o pisică sălbatică se zbate. Cel mult o auzi tu. Cumva surprinzător şi pentru tine îi conştientizezi existenţa. N-ai băgat-o în seamă atâta timp, dar ea se încăpăţânează să nu moară şi să provoace în interior acte de răzvrătire. Acesta e momentul localizării blocajului.

L-am simţit într-un exerciţiu de meditaţie pe care l-am făcut nu demult. M-am aşezat pe scaun şi mi-am concentrat atenţia pe respiraţie. În inspiraţie, un fir de lumină galbenă urca prin tălpi, din pământ, prin toate cele şapte chakre. În inspiraţie selectam ce aduc în mine, pe expiraţie alegeam ce vreau să curăţ. Firul de lumină se făcea mai puternic şi urca mai mult. Se oprea la nivelul fiecărei chakre şi lumina afară ca un far puternic, purificând-o. Relaxarea se risipea în fiecare celulă, dar gâtul era încuiat ca şi cum un bolovan imens, din pământ se rotea înăuntru. Firul de lumină şi-a continuat drumul în ciuda apăsării până a ieşit prin creştetul capului. Mi-am imaginat că urc odată cu el dincolo de Soare, dincolo de Lună, până la întâlnirea cu Steaua Nordului. Nu am văzut niciodată o stea mai frumoasă şi lângă care să vreau să stau mai mult. Are un magnetism atât de puternic încât pericolul să rămân cu ea e aproape irezistibil. Jos, în corpul pe care nu-l mai simţea decât ca pe un fulg care abia atinge suprafaţa, bolovanul din gât încetase să se mai rotească, dar era încă prezent. Când am trecut de Steaua Nordului, nu cu mult mai sus, m-am întâlnit cu o stea aproape de aceeaşi mărime, dar mult mai caldă. Firul de lumină s-a unit cu steaua din faţa lui, pe care o recunoştea ca sursă. Atunci bolovanul şi-a început din nou rotirea, într-o măcinare care amâna eliberarea. La întoarcerea înapoi în corp a firului de lumină, memoria părea să fie resetată pentru că îmi aminteam acum mai bine de unde vin sau unde aş putea să plec uneori. Pumnul de pământ împiedica însă comunicarea acestei bucurii cu exteriorul.

Dacă tu nu te pricepi să te spui însă, sunt sigură că există părţi din tine care au grijă să te trădeze cu cele mai bune intenţii. E un fel de energie misterioasă pe care o recunosc pentru că face ceea ce lipsa de siguranţă sau curaj cenzurează. Asta nu echivalează cu libertatea, dar e un început pentru sinceritate. Lângă acest început pun credinţa în deschiderea ta şi a altora de a recepta energii dincolo de aparenţă, acel ceva care rămâne greu de definit, ca o relaţie care trece de timpul fizic petrecut împreună şi resimte puterea vibraţiei din clipă.

Nu ştii niciodată când apare în viaţa ta o Ellen Stewart, directoarea teatrului "La MaMa", aşa cum a apărut în viaţa lui Andrei Şerban, fără vorbe. "Îmi aduc aminte că ţi-am atins umărul", i-a spus ea, "şi am simţit your vibes şi atunci, pe loc, am ştiut cine eşti şi că ne vom reîntâlni curând să lucrăm împreună." Toate astea nu pentru că ar trebui să ne facem toţi actori, ci pentru că teatrul ar putea fi un laborator prin care să trecem toţi, cât să ne lecuim de teama de greşeală şi de viaţă, un loc unde corpul, inima şi mintea învaţă să stea împreună.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus