Întrebări - Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

Cei ce consideră că arta nu ar trebui să explice, ci sa ridice întrebări, că nu ar trebui să transmită mesaje, ci stări, că este mereu liberă să se joace cu forma, vor agrea cu siguranță ultimul film al regizorului thailandez Apichatpong Weerasethakul, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, un amestec deseori incomprehensibil de realism și misticism, de filosofie și non-sens. Capcana aici este ca o asemenea confluență (voit "experimentală") de idei și stiluri să fie luată de spectatori (critici sau cinefili) pur și simplu de-a gata. Această influzie de exotism asiatic poate foarte ușor să fure ochii (sau simțurile), dar nu ar trebui să întunece și mințile: toate cronicile criticilor "de top" din America (conform site-ului Rottentomatoes) sunt pozitive, ocazie cu care poți observa că se aruncă ușor cu cuvinte precum "magic", "narcotizant" ș.a.m.d.

Ca experimentator, pot recunoaște despre Weerasethakul că este măcar elegant: chiar dacă îmbulzește stiluri și curente cinematografice, o face cu umor și curiozitate. Multe din secvențe sunt filmate în cadre lungi și medii: un drum cu mașina, o plimbare printr-o grădină, o cină servită în aer liber și multe altele. Dar dacă acestea s-ar preta unei abordări realiste (în concepția cea mai pură, să zicem, cea a lui Bazin, conform căreia scopul ar fi acela de a păstra cât mai mult din continuitatea temporală a acțiunii), iată că intențiile lui Weerasethakul sunt exact opuse - el îndepărtează, de fapt, lungile sale scene de orice conotație realistă. Cea mai faimoasă va rămâne, mai mult ca sigur, cea a cinei, în care apar o fantomă translucidă și o creatură jumătate om jumătate maimuță: dacă procedeul estetic ține de realism, întâmplările în sine plutesc în fantezist. La fel și cu personajele: în filmele realiste (de la regizorii italieni din anii '40 până la noul val românesc) personajele sunt caracterizate prin rutina zilnică, dar în Unchiul Bonmee personajele nu sunt caracterizate în niciun fel - rămân strict funcționale.

Pe neașteptate, povestea face salturi în timp și spațiu: ceea ce începe cu un bolnav de rinichi vizitat, pe patul de moarte, de cumnata și nepotul său, și apoi de fantoma soției și o (posibilă) reîncarnare a fiului, continuă cu o prințesă desfigurată care se lasă satisfăcută de un pește-pisică (probabil o viață anterioară a bătrânului, dar cine este el în acest episod nu se poate determina), după care acțiunea se întoarce la bătrânul dus de cumnată și nepot într-o peșteră ca să moară și se termină cu o posibilă moarte a nepotului (între timp călugărit). Aceste salturi, menite să îndepărteze filmul de orice convenție a cinema-ului tradițional, seamănă prin scop cu noul val francez din anii '60. În Vivre sa vie, Godard introdusese o conversație filosofică între eroină și un străin - filmul nu numai că ascunsese orice intenție de a articula asemenea idei, dar scena în sine este neverosimilă: se petrece între un bătrân filosof și personajul principal, o tânără needucată, care se dovedește profund înclinată spre atare discuții. "Realismul" e spulberat, la fel cum îl spulberă și Weerasethakul, iar în filmul său din 2002 Blissfully Yours, în care trece de la niște personaje la altele lăsând impresia că nu se va mai întoarce la ele, îndepărtarea e mai evidentă ca oricând; momentul în care introduce, subit, o voce din off, seamănă cu momentul în care Godard anunța, în Pierrot nebunul, că intrăm în capitolul opt (fără să fi fost anunțat vreun altul până atunci). Pe lângă toate acestea, filmul thailandezului aduce (posibil în mod involuntar) în discuție unele teme filosofice orientale (reîncarnarea, comuniunea om-natură), iar acest gen de misticism și asemenea trimiteri ermetice au devenit cumva la modă, mai ales în post-modernism (vezi frații Coen, David Lynch etc).

Și deci ce întrebări poate ridica o asemenea încâlceală de stiluri și curente? Este neapărat această experimentare una valabilă, consistentă? Cum rămâne cu scena din Blisfully Yours în care mâna unei femei mângâie, timp de 5 minute, un penis? E vorba de ceva mai profund sau doar o scenă cu un penis excitat? Posibil ca Weerasethakul doar să ațâțe apetitul occidentalilor pentru exotisme orientale, deoarece, în afară de o analiză (aproape circulară) a stilului în sine, e greu să răspunzi ce anume aduce el în plus sau ce înțelesuri ascunse sunt îngropate sub el. Iar cu cât mergi mai mult pe panta aceasta, în care te concentrezi pe stil și faci corespondențele de rigoare, de ce mai vorbești despre "magie"? Nu ar trebui "magia" să aibă, mai întâi, un obiect concret? Nu că asemenea filme ar trebui neapărat supuse la logică sau că ar trebui să ofere concretețe. Dar este acest misticism cu adevărat inteligent și provocator, sau este doar abur? Dacă ar fi să compar Unchiul... cu un alt celebru film experimental, Son nom de Venise dans Calcutta désert al Margueritei Duras, aș zice că acela era un experiment cu niște idei clare (despre scurgerea timpului și a memorie), în timp ce acesta este un experiment pur și simplu. Arta lui Weerasethakul naște mai multe discuții decât emoții, iar atunci când acestea din urmă apar (mărturisesc că la mine n-a fost cazul) poate că trebuie analizat un pic (de fiecare pentru noi înșine) cât de profunde sunt ele.
 
*** Sesizări și reclamații: [email protected] :)