Magnific, incredibil, extraordinar, minunat - oare mai sunt cuvinte destule spre a exprima impresia lăsată de artiştii ruşi care au uimit publicul ce a asistat la concertele Orchestrei Filarmonicii din Moscova, din 28 şi 29 mai 2011, dirijate de Yuri Simonov şi Iurii Botnari ? În cadrul Zilelor Culturii Spirituale Ruse în România, parte a turneului mondial jubiliar - 60 de ani de la înfiinţarea orchestrei - au fost oferite două concerte, cuprinzând pagini ale literaturii muzicale universale, de o frumuseţe seducătoare. În prima seară, au fost interpretate: Simfonia nr. 9 în mi minor, op. 95 «Din lumea nouă» de Antonin Dvořák, Preludiu şi Moartea Isoldei din opera «Tristan şi Isolda» de Richard Wagner şi Suita din baletul «Pasărea de foc» de Igor Stravinski. A doua zi, la matineu, Orchestra Filarmonicii din Moscova a încântat publicul de la Ateneul Român cu Dansurile simfonice op. 45 de Sergei Rahmaninov, Uvertura fantezie «Romeo şi Julieta» şi Suita din baletul «Lacul lebedelor», ambele capodopere compuse de Piotr Ilici Ceaikovski.
Concertele au fost organizate în colaborare cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Asociaţia Pro Philharmonia şi Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti.
La Ateneul Român - într-o sală arhiplină cu oameni ce ascultau în picioare, ocupând toate culoarele dintre fotolii, dar şi treptele scărilor către loji, cu o pădure de microfoane pe scena unde se proiectau în fundal, pe tuburile de orgă, culorile drapelului oaspeţilor - ascultam cu toţii, acolo în rotonda muzicii, într-o stare de receptare rarisimă, o orchestră absolut fantastică. Calitatea sonoră a acestui ansamblu întrece orice aşteptări. Dacă ar exista un antonim formosus pentru mitologicul "balaur cu 12 capete", nici de apă, nici de uscat nici de văzduh, ci numai de cântări, atunci cred că aşa s-ar înfăţişa el. Încercând să compar timbrul de flaut pe care-l percepeam în solo-urile din Simfonia «Din lumea nouă» de Antonin Dvořák cu altele auzite, aveam imaginea instrumentului din aur lichid, versus o cheie în care se fluieră. Corzile sunau plin, dar fără nici o asprime, iar suflătorii de lemn emiteau într-un mod ieşit din comun - atacuri în pianissimo fără spaima rateului. O disciplină artistică elevată conducea la omogenitatea tutti-ului. Implicarea artiştilor instumentişti era una majoră, atât tehnic, cât şi expresiv.
Compartimentele corzilor erau bine reprezentate numeric şi nimeni nu "intra" mai devreme, pe post de salvator. Artiştii interpreţi cântau ascultând tot ce se întâmpla în jurul lor în acel moment. La întreaga partidă, zona de arcuş în care se cânta era bine calculată şi identică. Aceeaşi tehnică a mâinii drepte, o şcoală impecabilă. Prospeţime, spontaneitate, velocitate întreţinută la zi. Tremolo-ul corzilor la vârful arcuşului avea o mare desime. Forte-piano-ul era de ascuţimea şi precizia unghiului drept. Suflătorii de alamă cântau uimitor de precis, fără nici o brutalitate. Rareori am ascultat sunetul de trianglu atât de argintiu şi cu un mare ecou. Impresionante erau detaliile execuţiei instrumentale: de pildă, frecvenţa trilului efectuat de corzi era aceeaşi cu cea a suflătorilor de lemn. În magma sonoră a ansamblului, răspunsul unui solist la gestul de chemare al dirijorului avea o promptitudine impecabilă. Dozajele dinamice, pline de viaţă, erau adaptate la decibel. Se cânta cu o puritate a intonaţiei de invidiat. Nici nu se punea problema justeţei înălţimii sunetului ori a temperării în blocurile acordice. Artiştii "preparau" culori cu ajutorul calibrării armonicelor. Ei controlau timbrul precum un cor a capella. Formulele ritmice punctate căpătau o infimă supra-punctare, însă fără urmă de ostentaţie. Mişcarea nu trena şi nici un element melodic nu părea că zace. Valurile de crescendo-decrescendo se dezvoltau după o ordine ce conferea amploare frazei muzicale. O adevărată osmoză de frecvenţe muzicale.
Orchestra Filarmonicii din Moscova a fost fondată în anul 1951 de către Samuel Samosud. A avut la conducerea ei renumiţi muzicieni precum : Nathan Rakhlin, Kirill Kondrashin, Dmitry Kitayenko, Vassily Sinaisky şi Mark Ermler. Din 1973, ansamblul are statutul de orchestră academică. Artistul Poporului, Yuri Simonov, a devenit în anul 1998 director muzical şi dirijor principal. Nivelul artistic la care a ajuns această Orchestră simfonică se datorează atât dirijorilor ruşi, cât şi celor străini invitaţi, printre care : Charles Munch, Igor Markevitch, Kurt Sanderling, Igor Stravinski, Zubin Mehta, Krzysztof Penderecki şi Lorin Maazel. Solişti de notorietate au apreciat prestaţia de înalt nivel artistic a acestui ansamblu : Isaac Stern, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Gleen Gould, Maurizio Pollini, David Oistrah, Sviatoslav Richter, Emil Gilels, Mstislav Rostropovich, Galina Vishnevskaya, Viktor Tretyakov, Youri Bashmet, Nikolay Petrov, Vladimir Krainev, Mikhail Petukhov şi Nikolai Lugansky. Orchestra Filarmonicii din Moscova a efectuat turnee în Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Cehia, Slovenia, Croaţia, Polonia, Austria, România, Ungaria, SUA, Japonia şi Asia de Sud-Est. A fost invitată de asemenea, la numeroase festivaluri, precum cele desfăşurate la: Hong-Kong, Besançon, Canterbury, Moscova şi Cantabria. Ansamblul simfonic a concertat în peste 50 de ţări, în săli ale filarmonicilor din Berlin, München, Chicago, Oslo, Stockholm, Seul, Hong Kong, cât şi pe scenele de la Carnegie Hall, Avery Fischer Hall din New-York, Royal Hall din Londra, Musikverein şi Opera House din Viena, Festival Hall Herbert von Karajan de la Salzburg, Concertgebouw din Amsterdam şi Teatro Colón din Buenos Aires. Activitatea Orchestrei academice cuprinde peste 5000 de spectacole, având o mare diversitate stilistică. De asemenea, au fost realizate peste 300 de înregistrări, multe dintre ele live (în Marea Sală a Conservatorului din Moscova).
În deschiderea concertului de la Ateneul Român, din cadrul turneului mondial jubiliar al celebrei orchestre moscovite, au vorbit Excelenţa sa, Aleksander Ciurilin, Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti şi Directorul Filarmonicii George Enescu, domnul Andrei Dimitriu.
Am asistat la prima seară oferită de Orchestra Filarmonicii din Moscova şi pot spune că interpretarea fiecărei lucrări din program a fost un adevărat succes. De la lumea nouă a Americii, înfăţişată sonor în Simfonia nr. 9 de Dvořák, la dragostea răscolitoare din Moartea Isoldei de Wagner, interpretarea te cucerea. La terminarea opusurilor, publicul aplauda la nesfârşit, în picioare, cu o bucurie imensă şi cu mult respect pentru măiestria acestor artişti unici.
Interpretarea Suitei din baletul Pasărea de foc, pur şi simplu îţi schimba pulsul şi starea, prin elementul său ritmic asimetric şi prin plasticitatea imaginilor sonore. În această lucrare, aparţinând "perioadei ruse" din creaţia lui de Igor Stravinski - în care folclorul rus predomina, cu elementele sale mitologice provenite din straturi precreştine [1] - exuberanţa timbrală era fascinantă. Astfel, intensităţi abia perceptibile contrastau cu planuri sonore dureros-telurice.
Dirijorul Yuri Simonov este un muzician admirabil. Totul este muzică în prezenţa sa scenică. O forţă ce vine din miezul spiritului său domina imensul aparat orchestral. Pentru a se concentra asupra sensurilor muzicii, mişcările lui dirijorale erau clare, laconice şi frumos - simple; tenta teatrală lipsea cu desăvârşire. Poseda o anume sobrietate, fără încrâncenări ori grimase faciale (atât de des întâlnite astăzi). A fost îndeajuns să facă o mişcare de supinaţie a mâinii stângi, pentru ca rotirea să genereze un văl de sunete ce erau pulverizate dinspre scenă către public.
Ascultând această suită orchestrală a lui Stravinski, asocieri stranii îmi străbăteau mintea. Dacă în natură alternanţa galben-negru semnifică pericolul (pielea şarpelui veninos, corpul de viespe ori blana vărgată a tigrului), teama de a fi prădat de însuşi suflul vieţii, aici, succesiunea sunetelor emise de percuţie - corzi - suflători, sugera tumultul existenţei. Vedeam parcă în faţa ochilor penajul păsării de foc strălucind ca o mie de luminiţe, iar vibraţia mă vindeca de orice rău al lumii.
O minunată sărbătoare muzicală! La cererea publicului, artiştii au suplimentat programul cu câteva bis-uri, printre care Dans ungar nr. 1 de Johannes Brahms şi Dansurile slave nr. 8, 10 de Antonin Dvořák.
NOTE
[1] În mitologia rusă, Pasărea de Foc este o înaripată miraculoasă, cu penele strălucitoare ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii, ea se arată în grădini şi pe câmpuri, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană de a ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de Foc mănâncă mere de aur, care îi conferă tinereţe, frumuseţe şi nemurire. Când cântă, îi cad din plisc perle, iar trilul ei poate să însănătoşească pe cei bolnavi, chiar să redea vederea celor orbi.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Pas%C4%83rea_de_Foc)