Olga Tudorache - Past from present

Olga Tudorache (n. 1929) este una din puţinele mari actriţe românce în viaţă. Nu am uitat câteva din apariţiile ei în filme: o fugară trecere prin cadru în La Moara cu noroc (Victor Iliu), boieroaica din Când primăvara e fierbinte (Mircea Săucan), mama lui Mihai Viteazul (alături de Amza Pellea), prinţesa Hangerliu (care şi-a înscenat propria înmormântare), memorabilă mai ales în scena talciocului din Bietul Ioanide (Dan Piţa), una din nevestele mormonului Waltrope jucat de Victor Rebengiuc în Profetul, aurul şi ardelenii (Dan Piţa), bunica tonică şi modernă ce asistă întristată la suferinţa nepotului ai cărui părinţi se ceartă mereu, în Vreau să ştiu de ce am aripi (Nicu Stan), o dreaptă directoare de liceu în Prea cald pentru luna mai (Maria Callas-Dinescu), baba afurisită din Tusea şi junghiul (Mircea Daneliuc), Madame Vorvoreanu din O vară de neuitat (Lucian Pintilie), ofiţereasa de la registrul stării civile din versiunea lungă a filmului Balanţa (Lucian Pintilie). Pe scenă am văzut-o doar de două ori (Fluturi, fluturi şi Să nu-ţi faci prăvălie cu scară) şi în nişte fragmente de înregistrări (Nebuna din Chaillot, Efectul razelor gamma asupra anemonelor).

La începutul anilor '80 Olga Tudorache, devenită dascăl la IATC (denumirea de atunci a Academiei de Teatru şi Film), aprecia astfel generaţia tânără de actori (într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu şi Doinei Dragnea, apărut în volumul Actorul în căutarea personajului) ce se formau sub ochii dumneaei: "Tinerii de astăzi s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit mult mai târziu; eu am mai prins trăsura cu cai şi lampa cu gaz, pe când ei urmăresc la televiziune mersul sateliţilor, al rachetelor cosmice. Tinerii de azi sunt mult mai grăbiţi să ajungă, să parvină. Nu au timp să înveţe ca să joace bine, consideră că ştiu totul, nu au convingerea că de la talent (criteriu de selecţionare pentru a deveni student) au de străbătut un drum lung de muncă ambiţioasă şi disciplinată până la a deveni actori talentaţi.... Sunt prea materialişti! Promoţia mea avea mai multă modestie, mai mult spirit autocritic. Colegii mei de generaţie erau înnebuniţi de fericire, erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Azi, dacă îi dai unui student o figuraţie sau un rol mic într-un spectacol, se crede prea mare vedetă ca să-l interpreteze. Vor toţi să devină capete de afiş. Încă din şcoală... Sunt prea siguri de ei şi din această prea mare nerăbdare şi prea mare siguranţă se naşte superficialitatea şi se ajunge la suficienţă. Generaţia tânără de actori nu prea mai merge la teatru. Noi mergeam în fiecare seară să ne vedem maeştrii. Ei însă, consideră că n-ar avea prea multe de învăţat de la predecesorii lor. O altă deosebire fundamentală între generaţia mea şi cea actuală este că pe noi ne interesa în primul rând căutarea adevărului, a firescului, pe când tinerilor de azi li se pare mai interesant să fugă de autentic, să facă ceva extravagant cu orice preţ, să stea în limbă, în cot, în ureche..." Actriţa recunoaşte că un actor, fie el cât de bun, nu poate determina o nouă orientare în teatru. Doar un spectacol, rod al unei gândiri regizorale foarte originale, poate aduce un "salt calitativ", o "cotitură în teatru".

Cinematograful, mai spunea distinsa actriţă, nu a încântat-o niciodată pentru că îi cere actorului "lucruri făcute pe loc": "Nu firescul de pe stradă, acela nu-i al meu. Eu elaborez un firesc distilat, amplificat, altul decât îl cere filmul. Sunt o actriţă înnăscută de teatru, iar teatrul cere o dilatare, şi a cuvântului şi a gestului, ca să ajungă aşa cum trebuie dincolo de rampă, în sală."

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.