În Another Year superioritatea cu care autorul îşi priveşte personajele e revoltătoare. Cu atît mai mult cu cît vorbim despre o superioritate pe care Mike Leigh nu o pune nicio clipă sub semnul întrebării. Patru istorii, cîte una corespunzătoare fiecărui anotimp, despre viaţă la vîrsta a treia, cu bucurii şi necazuri. Doar că bucuriile şi necazurile sînt împărţite: cei care au bucurii, au numai bucurii, iar cei care au necazuri au numai necazuri. Iar personajele din această utimă categorie sînt puse în situaţii atît de jalnice încît e greu să urmăreşti evenimentele prin care trec.
Tom şi Gerry sînt cuplul perfect, la şaizeci de ani au tot ce îşi doresc din punct de vedere material, au şi linişte, au şi un fiu model şi vor avea şi o viitoare noră pe măsură. Tom e inginer geolog, a călătorit în toată lumea datorită meseriei sale şi profesionalismului său, Gerry e psiholog la un spital din Londra. Fiul lor, Joe, e avocat. Viaţa lor e model şi prilej de invidie din partea tuturor, e împlinirea cu litere mari. Iar autorul semnalează asta cu toată puterea, cadru cu cadru. Ceilalţi, cei mulţi, sînt nişte biete fiinţe care gravitează în jurul lor pentru a sublinia ce diferenţă există între mizerie şi fericire. Dacă cei mulţi şi-ar fi aşternut patul cu grijă, atunci şi viaţa lor ar fi arătat la fel de roz precum a părinţilor lui Joe. Acesta este mesajul pe care Leigh îl transmite spectatorilor.
Mary e colega de serviciu a lui Gerry, e divorţată şi bea. Şi orice încearcă să facă în viaţă - fie să-l seducă pe Joe (şi pe aproape toţi ceilalţi bărbaţi care-i ajung în preajmă, inclusiv pe Ronnie, fratele mai mare al lui Tom, imediat după ce soţia aceluia moare), fie să-şi ia o maşină, fie să menţină prietenia cu Mary - eşuează. Fiecare iniţiativă de-a sa e retezată de autor, în suşotelile şi sub zîmbetele condescendente ale prietenei sale împlinite. Ken e amicul din tinereţe al lui Tom. Şi el bea de stinge şi mănîncă pînă cade lat. Şi o place pe Mary, dar ea nu-l suportă, din motive lesne de înţeles. Nepotul lui Tom, fiul lui Ronnie, e un pierde-vară, agitat şi nerecunoscător, care întîrzie şi la înmormîntarea mamei sale.
Grăitoare e şi aranjarea poveştilor în conformitate cu semnificaţiile arhaice ale anotimpurilor: primăvara îi vedem pe soţii perfecţi plantînd legume în grădină, realizăm că relaţia lor e încă vie, precum natura în acest sezon; de cealaltă parte, Mary mimează fericirea. Vara e o petrecere în grădină, vedem plenitudinea căsătoriei lui Tom cu Gerry; Mary începe căderea liberă. Toamna e culesul recoltei şi recolta lui Joe e o logodnică superbă. Iar Mary ajunge în fundul prăpastiei pentru că încearcă să o monteze pe Gerry împotriva viitoarei ei nurori. Iarna e înmormîntarea cumnatei lui Tom, soţia lui Ronnie, e anotimpul în care Mary ajunge la fundul prăpastiei şi e momentul în care cei aleşi pot găsi sprijin în sufletele preafericiţilor din film.
Şi mijloacele cinematografice participă cu aplomb la judecata personajelor din film. Aparatul de filmat subliniază şi mai tare carenţele anumitor personaje: cînd Ken mănîncă, e pus în gros plan, să nu cumva să pierdem vreo îmbucătură; cînd Mary e beată, la fel, să nu cumva să nu-i remarcăm sticlirea ochilor.
În viaţa de zi cu zi, rareori reuşim să privim dincolo de aparenţe, dincolo de ştampilele prin care catalogăm diverse persoane. Acesta e lucrul prin care arta şi artistul se evidenţiază, prin faptul că depăşesc acest mod reducţionist de înţelegere a lumii. Iar atunci nu mai ţin lecţii de viaţă, nu mai articulează superior şi didactic o serie de idei preconcepute despre realitate şi existenţă. Precum în perspectiva lui Courbet, artistul ar trebui să se apropie de personaje în ceea ce priveşte faptele vieţii lor, însă, în acelaşi timp, ar trebui să păstreze distanţa morală necesară unei redări nepătate a istoriei lor. Pentru că, pînă la urmă, arta trebuie să deschidă drumuri, să vorbească despre lucruri şi fapte, nu să livreze boluri alimentare. Cînd o face, şi în cinema o face de multe ori, nu trebuie să ne mirăm că exprimarea sa e neplacută.