Spaţiu de manifestare al aproape tuturor artelor, spectacolul de operă este guvernat de echilibrul dintre dimensiunea vizuală şi cea auditivă. Montarea cu spectacolul Simon Boccanegra marchează spectatorul în primul rând vizual. Concepţia unitară dintre scenografia, luminile şi costumele semnate de arh. Cătălin Ionescu-Arbore a susţinut perfect evoluţia cântăreţilor sub bagheta regizorală fermă a Andei Tăbăcaru-Hogea, conducerea muzicală beneficiind de acelaşi suflu proaspăt aparţinând tânărului dirijor Ciprian Teodoraşcu. Merită în sfârşit să insistăm asupra ideii de concepţie unitară, motivată estetic, din păcate destul de rar întâlnită în general în arta spectacolului. O scenografie stilizată a împărţit tranşant spaţiul scenic, pornind de la simbolul crucii roşii genoveze pe fundal alb, creând o multitudine de volume-suprafeţe perfect motivate ca joc al perspectivelor. Întreaga acţiune de mare densitate dramatică şi, de ce să nu recunoaştem, extrem de complicată, magistral condusă de scriitura literară a lui Piave şi Boito, a fost susţinută vizual şi de cromatica şi textura materialelor costumelor (aflate într-un nesupărător siaj stilistic al celor din Oedipe-ul lui Petrică Ionescu). Semnalăm cu bucurie şi efortul, de mult aşteptat, în regia de lumini (sau lighting design, cum se cheamă acum) ca factor determinant, ce aduce tot mai mult spectacolul de operă în actualitatea unor limbaje vizuale dominante în ziua de azi, precum cel cinematografic sau cel de televiziune.
Concepţia regizorală a Andei Tăbăcaru-Hogea în toate datele ei ne face să sperăm şi la colaborări ulterioare, într-un viitor poate mai puţin auster din punctul de vedere al dotărilor tehnice ale scenei din Bucureşti, în care condiţiile obiective să nu mai limiteze imaginaţia regizorală. Pentru că Simon Boccanegra este un spectacol complex, provocator nu doar din punct de vedere dramatic şi vocal, invitând pe acei regizori ce au curajul abordării la un tip de "inspiraţie de cursă lungă", cerut un gen de naraţiune mai complex.
"Picul" ce a lipsit montării e plasat situează doar în zona unor soluţii care să fluidizeze şi mai mult dinamica mişcării personajelor, făcând astfel ca acţiunea să fie urmărită şi mai "cu sufletul la gură". Altminteri, noua producţie se afirmă ca un spectacol cu care opera ca gen poate câştiga noi adepţi, chiar şi din rândul celor lipiţi prea mult timp de ecranul din ce în ce mai plat al televizoarelor. Aduce cu ceea ce se întâmplă pe acum pe marile scene ale lumii.
Conform obiceiului din ultimii ani, producţia cu Simon Boccanegra beneficiază de câte trei (pentru unele roluri chiar patru) distribuţii posibile, aşa că suntem nevoiţi ca în comentariul nostru să ne referim doar la ceea ce am văzut. Baritonul Iordache Basalic în rolul titular a pornit poate mai greu, dar pe parcurs şi-a construit un personaj credibil şi extrem de performant vocal, fiind însoţit de alte multe roluri masculine realizate cu personalitate şi talent. Inepuizabilul şi experimentatul Pompeiu Hărăşteanu ne oferă un Fiesco/Andrea convingător, cu o statură impresionantă, Sever Barnea domină vocal şi scenic în rolul evident negativ al lui Paolo, secondat de Ştefan Schuller în Pietro, iar strălucitorul tenor Virgil Profeanu, nume recent apărut între angajaţii operei se dovedeşte o bună achiziţie, cu atît mai mult în contextul carenţei de voci de gen. În Amelia Grimaldi ascultat-o pe soprana Roxana Briban, care evoluează frumos solo, dar mai ales se integrează perfect în ansambluri alături de vocile masculine ce domină această operă.
Am plecat bine dispusă de la Operă, având alături de programul de sală şi două cărţi ce se lansaseră înaintea premierei - Opera Naţională din Bucureşti - stagiunea 2003-2004 de Mihai Cosma (un util anuar privind activitatea instituţiei, tip de carte de care, înţelegem, beneficiază orice operă care se respectă) şi Opera viva de Costin Popa (o interesantă colecţie de cronici, convorbiri şi recenzii, continuare a primului său volum Opera live).
E decembrie, concertele de toate felurile (cu o dominantă de colinde), spectacolele, premierele muzicale se ţin lanţ, se suprapun... În acest context, un element interesant al acestui sfârşit de săptămână a fost încărcătura "de protocol" a două dintre aceste evenimente, noutăţile de natură politică ale perioadei regăsindu-se în două ipostaze. Pe de o parte, este vorba despre prezenţa fizică în sala Ateneului Român (extrem de neobişnuită pentru unii dintre ei) la concertul lui Jose Carreras a foştilor şi actualilor oameni de care depinde viitorul politic al României, aflaţi în primul rând al lojei oficiale (Traian Băsescu, Ion Iliescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Adrian Năstase, Dan Voiculescu). Pe de altă parte, unii dintre noi nu şi-au putut reprima un zâmbet descoperind interesante paralele între actualitatea politică românească şi subiectul operei Simon Boccanegra, în care marinarul-corsar devine doge al Genovei şi este înconjurat începând cu prologul şi terminând cu ultimul act de felurite persoane, care din duşmani îi devin prieteni şi invers.